„Și Iisus, văzând credința lor, a zis slăbănogului: Îndrăznește, fiule! Iertate sunt păcatele tale!” (Matei, 9, 2)

Ieșisem din biserică să ajut o mamă să meargă cu copilul la împărtășit. Am salutat câțiva cunoscuți printre care și pe domnul Iulian pe care nu-l mai văzusem de mult. Ne-am reîntâlnit la sfârșitul slujbei și, fără prea multe cuvinte introductive, mi-a spus:

„Efortul pe care îl faceți pentru informare, educare și sprijin în criza e sarcină este foarte important și sper să ajungă la cât mai mulți oameni. Sper să apară cât mai multe persoane care să sprijine. Uneori avem tendința să uităm de realități, să uităm despre ce vorbim de fapt.

Câteodată mă uit în oglindă și nu-mi vine să cred că și eu am luat parte la oprirea vieții unui copil nevinovat. Au trecut mai mult de două decenii de atunci, dar încă mă doare sufletul și mă mustră conștiința pentru ce am făcut.

Avortul ne-a afectat viețile în mod semnificativ, iar relația mea cu mama copilului s-a distrus. Se poate vorbi mult despre consecințe, dar cred că e foarte important de vorbit și despre cum se ajunge acolo.

Nu vreau să arunc responsabilitatea pe alții, dar mult din ce s-a întâmplat atunci a fost și ca urmare a reacțiilor celor din jur. Eram un băiat cuminte până au început să râdă prietenii și colegii de mine și să spună „Cum, n-ai o prietenă la vârsta asta?”, „Cum, încă nu ai relații intime?”. Părinții făceau și ei presiuni în aceeași direcție. Despre responsabilitatea pe care o ai odată ce intri într-o relație și despre faptul că având relații intime fără să-ți asumi nimic riști să ajungi la criză de sarcină și apoi la avort nu mi-a vorbit nimeni în mod serios.

Când prietena mea de atunci a rămas însărcinată, toată lumea a zis „să-l dăm afară” și așa părea normal. Eram tineri, nu știam prea multe lucruri. Nu știam că e un copil acolo. Nu ne-a spus nimeni că se poate să-ți crești copilul și dacă ești tânăr și la început de drum. Nu ne-a spus nimeni despre adopție. După aceea au urmat regretele pe care le trăiesc de o viață. Am doi copii născuți, dar mereu mă gândesc și la primul meu copil. Câți ani ar fi avut acum, cum ar fi arătat, ce ar fi studiat. Eu nu pot să dau timpul înapoi, dar sper ca alții în situația mea să nu facă ce am făcut eu, să ia alte decizii.”

Realitatea este că prietenii au un rol cheie în momentele grele. Ei te pot sprijini să ieși dintr-o situație dificilă și să găsești soluții așa cum au găsit soluții prietenii slăbănogului, care l-au coborât pe acesta prin acoperișul casei în care se afla Mântuitorul sau te pot împinge să faci lucruri regretabile, așa cum au fost împinși spre avort domnul Iulian și prietena lui de atunci.

Hristos l-a vindecat pe slăbănog pentru credința și ingeniozitatea prietenilor și nici pe domnul Iulian nu l-a lăsat mult timp slăbănogit de deznădejde. După câțiva ani de la avort, a cunoscut un om special, cu care s-a împrietenit. Acest prieten a devenit mai târziu preot. Cu sprijinul lui, domnul Iulian a găsit drumul către Dumnezeu, care s-a dovedit a fi singurul drum al vindecării de deznădejde și pe care primește putere pentru a se lupta cu consecințele avortului.

Text scris pentru rubrica #vinereapentruviață la Basilica.

Photo credit: Basilica.ro/Raluca Ene