Mănăstirea Oranki este o mănăstire din Nijni Novgorod, o localitate din Siberia apropiată de râul Volga, care în 1918 a fost transformată în lagăr de către comuniști. În acest lagăr au suferit peste 11.000 de preoți și călugări din Rusia și aproximativ 14.000 de prizonieri căzuți la Stalingrad, printre care s-au numărat soldați români, germani, italieni și de alte naționalități. Cei mai mulți dintre ei nu s-au mai întors niciodată acasă.

Mai jos sunt două fragmente, primul în care Părintele Dimitrie Bejan întemnițat la Oranki în perioada 1942-1948 povestește cum au fost martirizați călugării de acolo, iar al doilea fragment îi aparține lui Radu Mărculescu, ofițer căzut prizonier în Bătălia de la Cotul Donului (1942), care a fost închis la Oranki pentru câțiva dintre cei 9 ani petrecuți în captivitate.

„În anul 1918 a venit de la Moscova o delegație militară comunistă și i-a întrebat:

– „Mergeți cu noi, sau nu? Aveți 24 de ore timp de gândire!” Iar episcopul le-a zis:

– Este prea mult până mâine! Vă dăm răspunsul în 10 minute!” Atunci episcopul s-a întors spre călugări și i-a întrebat: „Fraților, acum aveți ocazia să vă faceți mucenici pentru Hristos! Vreți să vă uniți cu comuniștii? Sau vreți să vă dați viața pentru Hristos și să vă numărați în ceata sfinților mucenici? Să nu vă temeți! Hristos este cu noi! Hristos ne cheamă la El!” Atunci au strigat toți într-un glas: „Vrem să murim pentru Hristos!”

Și așa au fost împușcați toți cu mitraliera în cap, timp de o lună de zile, câte 300-500 în fiecare zi, fiind îngropați într-o văgăună mare din curtea mănăstirii. Unii săpau șanțul, apoi erau împușcați, iar alții îi acopereau cu pământ și săpau mai departe șanțul; apoi și ei, la rândul lor, erau împușcați, până i-au îngropat pe toți. Iar pe episcop l-au împușcat la urmă și l-au îngropat, așezat pe un mic scăunel, între călugării uciși.

În lagăr la Oranki erau vreo 14000 de prizonieri de război de la Stalingrad, români, nemți și alte nații europene, și ne trebuiau closete.

Atunci comandantul a pus niște soldați să sape o groapă mare în spatele bisericii, deasupra unei văgăuni. Săpând acolo s-a dat de osemintele acestor călugări împușcați.

Atunci câțiva soldați români au venit la mine și mi-au spus:

– Părinte, Bejan, am găsit un șanț plin cu trupuri de călugări, împușcați în cap, căzuți unul peste altul, îmbrăcați în haine negre călugărești! Ce să facem?

– Săpați în continuare cu atenție și vedeți ce mai găsiți! După un timp iar au venit la mine.

– Părinte Bejan, am găsit un preot bătrân neputred, așezat pe un scăunel între ceilalți călugări. Se cunoaște bine cum a fost împușcat în cap; are la gât un lanț cu cruce și o icoană de metal cu chipul Maicii Domnului!

– Fraților – le-am spus -, mergeți la comandantul lagărului și-i raportați. Aici este o mare minune. Toți călugării aceștia, în frunte cu episcopul neputred sunt sfinți, sunt mucenici uciși de comuniști prin anul 1918-1920. Nu mai facem closet aici!

Pe un scaun mic ședea așezat un arhiereu, ori poate stareț de mănăstire, sau episcop. După ce l-am cunoscut? Avea engolpion pe piept și o cruce alături de engolpion, cum poartă episcopii.”

 ***

„Străbătusem aproape jumătate din drum când micul convoi se opri pe culmea unei coline pleșuve, cea mai înaltă din regiune, de unde aveam priviri panoramice în toate părțile. Ni se dăduse o haltă de câteva minute. Nu știu ce m-a făcut să mă întorc și să caut în zare colina pe care e așezat Oranki. Dar, cum toată geana aceea de orizont încă era căptușită cu ceață, Oranki întârzia să se arate, iar privirea mea sfredeli zadarnic pâclele până când, deodată, în ceața aceea începu să se înfiripe un guguloi de lumină. În el, treptat, treptat prinse a se desluși, ca într-un filigran de argint, contururile mănăstirii. Iată biserica și turlele ei fără cruci, de la jumătate în jos acoperită de clădirile de locuit, iar acestea, tot de la jumătate în jos, de zidul din incintă, a cărui bază nu mai apuca să atingă pământul, căci se topea în ceață de parcă ar fi plutit în văzduh.

Oranki ni se arăta ca într-o perspectivă de icoană bizantină în care cea de-a treia dimensiune, adâncimea, era suprimată și toate clădirile și biserica, suprapuse, intrau în același plan ca într-un fundal de icoană veche. Dar această lumină de argint în care era filigranată întreaga imagine – de unde venea ea? Explicația era, desigur, din lumea fizică, efect meteorologic; însă semnificația, emblema, mesajul ei îl simțeam venind dintr-o altă lume.

Într-adevăr, între lumina aurie a soarelui care trebuie să fi acoperit în acel moment mănăstirea și ochiul meu se interpusese o pală ușoară de ceață care transformase aurul solar lumesc în argintul transmundan al „Împărăției Cerurilor”.

Ce aveam eu acum înaintea ochilor era însăși icoana Ierusalimului ceresc, care plutea în ceață, nemaiatingând pământul. Unde mai era Oranki, Gura Iadului prin care se deversase asupra noastră toată puterea întunericului și a apocalipticelor lui urgii (frigul, foamea, teroarea, munca silnică, molima, minciuna, și, în cele din urmă, trădarea)? Unde dispăruse Oranki, cazan al Satanei în care în acei ani cumpliți cu toții fierseserăm la foc scăzut, în zeama patimilor rele, până ce Tartorul cel Mare cu sita lui specială avea să aleagă dintre noi spuma de lepădături și de pramatii din care să-și plămădească cohortele de suflete moarte, destinate satanizării țării noastre?

Oranki acela a rămas departe… departe… Iar acum, în fața ochilor mei, plutea un alt Oranki, ceva rupt de pământ, o apariție de vis, ca o neprihănită mireasă a Sionului, împodobită cu beteala de argint a unei lumini transmutande. Nu va fi arătat tot așa Muntele Taborului în lumina ce învăluise pe Mântuitor când, la Schimbarea la Față, și-a arătat prima oară Dumnezeirea Lui celor trei ucenici? Și ce coincidență să mi se arate și mie de sărbătoarea „transfigurării” un Oranki transfigurat!”

„Pătimiri și iluminări din captivitatea sovietică”, Radu Mărculescu

Oranki – monument în memoria militarilor români