Când am aflat de trecerea la cele veșnice a doamnei Lidia Stăniloae mi-am amintit de perioada adolescenței, de toate întrebările de atunci.

Odată cu ieșirea din copilărie, am ieșit și din mediul format de copiii prietenilor de familie ai părinților mei cu care aveam aceleași valori. M-am trezit brusc într-o lume care contesta absolut tot ce pentru mine era sfânt sau însemna binele. 

Nu știu ce frământări au avut alții în adolescență, dar pentru mine dragostea adevărată dintre un bărbat și o femeie, fidelitatea soților și lupta lor de a răzbate împreună printre problemele vieții într-un mod pe care să nu-l regrete mai târziu erau preocupări fundamentale. Mă încăpățânam să cred că soții pot rămâne împreună până la sfârșitul vieții, că soții se pot iubi cu adevărat, că își pot fi fideli unul celuilalt, că își pot crește frumos copiii. Numai că aceste idei se ciocneau frontal cu multe opinii care înlocuiau familia cu o succesiune de relații de cuplu cu perioade de câțiva ani. 

Din fericire am găsit în scrierile doamnei Lidia Stăniloae o mărturie excepțională despre familia în care a crescut. Un cleric de cea mai înaltă ținută intelectuală, părintele Dumitru Stăniloae, o soție căreia acesta i-a fost recunoscător toată viața pentru sprijinul neprețuit și unic pe care i l-a acordat, Maria, o familie încercată de moartea a doi copii, Mituț (Dumitru) și Mioara (Maria), de detenția politică a soțului, de nedreptăți, de nerecunoștințe și marginalizări deloc ușor de îndurat.

Îi sunt recunoscătoare doamnei Lidia Stăniloae pentru că a așternut în paginile cărților și interviurilor un model de familie care cred că m-a influențat nu doar pe mine. 

Dumnezeu să o odihnească alături de părinții și frații săi!

Iată câteva fragmente din amintirile despre părinții săi, din cartea „Lumina faptei din lumina cuvântului. Împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae”:

Tata s-a născut în 16 noiembrie 1903, în comuna Vlădeni-Ardeal, judeţul Braşov, ca fiu mezin al lui Irimie şi al Revecăi Stăniloae.

Era un bărbat drept nenea Irimie, povestea tata. Ajuta pe toţi necăjiţii satului. Căra lemne văduvelor sărace, care nu mai aveau vite în curte. Poate din cauza muncii grele la pădure, la Vlădeni bărbaţii mureau, aproape toţi, mai repede, astfel încât numărul femeilor văduve era totdeauna mare. Vecinii îşi aminteau de el cu admiraţie:

„Ehei, ce om era nenea Irimie!”

Tăcea mult şi când vorbea, spunea lucruri cuminţi, astfel că nu puţini erau cei ce căutau la el un sfat înţelept.

Bunica era, în schimb, vorbăreaţă şi deschisă la fire. Amândoi se completau perfect şi erau foarte cucernici şi evlavioşi. Pentru nimic în lume n-ar fi lipsit duminica de la biserică, şi la ei în casă, ca de altfel, mai peste tot în acea vreme, toate posturile se respectau cu sfinţenie. O singură excepţie făcea bunicul: când tăia porcul de Crăciun.

Tata povestea cu mare plăcere cum nenea Irimie, după ce termina cu toată tevatura şi după ce făcuse şi cârnaţii, tăia bucăţele de carne şi le punea într-o oală mare, pe plita din tindă. Tacticos, cum făcea totul, fără să privească nici în dreapta, nici în stânga. Copiii se uitau cu jind de prin colţuri la tocana porcului, care mirosea îmbietor, dar nu îndrăzneau să se apropie, căci bunica veghea cu străşnicie. Cum să mănânci carne în Postul Crăciunului? Ea însăşi şedea pe laiţă şi privea înciudată la oala care forfotea pe foc. Când, în sfârşit, tocana era gata, bunicul lua oala, o punea pe masă şi se aşeza tihnit în faţa ei.

„Haideţi, măi, veniţi că se răceşte!”

se adresa el copiilor, care nu se lăsau poftiţi de două ori. Bunica nu gusta niciodată şi-l certa aprig pe omul ei:

„Păgânule, iar îmi spurci copiii!”

Tata ne mărturisea că niciodată n-a mâncat ceva mai gustos şi că, după ce se făcuse mai măricel, observa cum bunica întorcea capul, ca să n-o vadă ceilalţi cum zâmbeşte. Dar de mâncat, nu mânca niciodată. […]

Tânăr profesor universitar

În acea perioadă (după 27 de ani, n.n.) a cunoscut-o pe mama. Eram foarte curioase şi-i întrebam mereu:

„Cum v-aţi cunoscut? Cum ai cunoscut-o pe mama? Cum l-ai cunoscut pe tata?”

Zâmbeau amândoi. Mama ne-a povestit că un consătean de-al tatei, doctorul Stăncioi de la Cluj, a rugat-o să ducă o scrisoare prietenului de la Sibiu. Mama era studentă în anul I la Academia Comercială şi se pregătea să vină acasă în vacanţă. Stăncioi, prieten cu familia unei verişoare de-a mamei, i-a spus că adresantul e profesor universitar şi că-l va găsi la Academia Teologică.

Conştiincioasă, mama a dus scrisoarea acolo, aşteptând să dea de un domn bătrân şi plicticos, cum trebuiau să fie profesorii. A sunat la poartă, portarul i-a deschis, i-a spus să aştepte, că domnul Stăniloae vine imediat şi nu i-a venit să creadă, când a apărut un bărbat tânăr şi frumos, arătând mai degrabă a student decât a dascăl. Tata a citit scrisoarea şi apoi a întrebat-o dacă vrea să iasă cu el la plimbare în acea după-amiază.

După câteva luni s-au căsătorit. Bineînţeles, evenimentul a stârnit mare vâlvă în cercurile bune ale Sibiului. Domnul profesor era o partidă foarte râvnită, câteva fete din protipendada oraşului puseseră ochii pe el. Aveau părinţi bogaţi, influenţi, zestre corespunzătoare… Când colo, ce să vezi, domnul Stăniloae s-a căsătorit cu o studentă de obârşie modestă, dintr-o familie de ţărani cu opt copii. […]

Da, mama a fost foarte frumoasă, se poate vedea din fotografiile ei din tinereţe. Dar sunt sigură că nu această frumuseţe a fost ceea ce l-a apropiat pe tata de ea.

A fost mai cu seamă o fiinţă de un devotament rar, cu o judecată foarte dreaptă şi o putere de credinţă şi dragoste pentru ceilalţi, cum nu am mai întâlnit. […]

A stat toată viaţa alături de el, susţinându-l, stimulându-l, nepierzându-şi niciodată curajul, deşi a avut atâtea necazuri. Le-a suportat pe toate cu răbdare, mereu modestă şi gata de jertfă. Nu de puţine ori a mărturisit tata că fără prezenţa ei n-ar fi putut realiza acea operă uriaşă, în care a crezut şi ea cu aceeaşi fermitate. Până la moarte i-a legat o dragoste puternică, mai mult, au devenit într-adevăr o singură ființă, așa cum se spune la cununie. Și au trăit într-un spirit cu adevărat creștin, de devotament nețărmuit unul pentru celălalt, pentru, copiii, pentru toți cei apropiați, două personalități de o mare bunătate și frumusețe sufletească, a căror absență nimic nu o poate înlocui.

Va urma.