Ieri am postat mărturia doamnei Lidia Stăniloae despre familia bunicilor săi. Astăzi voi continua cu un fragment despre atmosfera din cadrul familiei în care a crescut și despre relația dintre părinții săi, părintele Dumitru Stăniloae și preoteasa Maria, soția sa. 

O familie în care binele a iradiat din generație în generație și s-a construit pe sprijin, încurajare și dăruire.

Dumnezeu să o odihnească alături de părinții și frații săi!

Există persoane obişnuite, la care convieţuirea înseamnă rutină, banalitate, în care gesturile se repetă, comunicarea dintre membrii familiei devine un automatism amorf. Nu spun o noutate. Şi există personalităţi de excepţie, pe care Dumnezeu le-a înzestrat cu inteligenţă neobişnuită, cu un caracter integru, care nu face concesii, cu capacitatea de a înţelege lumea în reala ei valoare, unde aria de semnificaţii a fiecărui gest reflectă consecvenţa cu care ei se manifestă în fiecare clipă a vieţii.

Părinţii mei au fost asemenea personalităţi de excepţie. Pentru ei, fermitatea concepţiilor de viaţă, consecvenţa cu care aplicau aceste concepţii erau însăşi natura lor, care nu se putea separa de integritatea personală. Să spun că atmosfera din familia mea era una de pace, de calm, de respect reciproc, de interes sincer al fiecăruia pentru ceilalţi, de totală lipsă de egoism? Este o banalitate pe care o spune orice urmaş, din pietate pentru cei răposaţi! Dar această atmosferă era în însăşi firea lucrurilor. Părinţii mei ERAU astfel. Nu se comportau astfel, ci erau. Ei trăiau unul pentru ceilalţi.

Bunătatea, interesul, amabilitatea erau reale, nu cum sunt jucate de unii ca un rol dintr-o piesă de teatru, unde cuvioşia este un rol învăţat şi repetat acasă în faţa oglinzii pentru a Impresiona. Părinţii mei credeau pur şi simplu, pentru că relaţia lor cu Dumnezeu le fusese sădită în fiinţă încă de la naştere, pentru că ea nu li s-ar fi putut scoate din suflet şi minte, aşa bum nu poţi să separi sufletul de trup. Nu era nimic ostentativ în atitudinea lor. Nu încercau să impresioneze pe alţii. Nu încercau să pară buni pentru ca apoi să se poată spună: „Vai, ce buni, cum ajută pe alţii, ce cuvioşi”. Nu doreau să pară modele, nu doreau să fie ridicaţi în slăvi…

Fiecare ştiam că, orice s-ar fi întâmplat, primeam sfat şi ajutor, că fiecare dintre noi iubea şi era iubit cu totală dăruire si devotament. Că acasă era locul unde nu eram singuri pe lume, că puteam totdeauna învăţa ceva de folos, că unul îl completa pe celălalt cu dragoste, cu modestie şi discreţie. Nu aveau nevoie de priviri admirative.

Modul lor firesc de viaţă era unul filocalic, pe care l-au trăit cu sinceritate, intens şi găsind confirmarea în însăşi relaţia lor neîntreruptă, definitivă, cu Dumnezeu. Un mod de viaţă în care smerenia, decenţa în manifestarea sentimentelor, convingerea unei responsabilităţi pentru ceilalţi, pentru toţi cei cu care veneau în contact, sau le cereau ajutor şi sprijin, erau coordonatele fundamentale.

Tata a mărturisit în repetate rânduri că fără sprijinul şi încurajările mamei nu ar fi putut realiza opera sa uriaşă. Chiar în momentele foarte grele ale vieţii, de care n-au fost scutiţi, chiar şi atunci când tata nu mai avea voie să publice, pentru că se ştie care a fost poziţia autorităţilor faţă de el, mama nu a încetat o clipă să-i spună:

„Scrie, Dumitre, scrie, odată şi odată, tot o să se publice”.

Am avut totdeauna în părinţii mei un exemplu de urmat. N-a fost nevoie să-mi spună că nu trebuie să mint, pentru că ei nu minţeau. N-a fost nevoie să-mi spună că trebuie să-i ajuţi pe ceilalţi, pentru că ei îi ajutau, în mod spontan şi firesc, pe ceilalţi, că trebuie să-mi respect cuvântul dat, pentru că ei şi-l respectau în mod natural şi fără a face din asta un spectacol.

Parintele Dumitru Staniloae – marturii si evocari, Editura Cuvantul vietii, Bucuresti, 2013

Va urma.