Dialog cu Ioan-Aurel Pop în Convorbiri Literare(I): „Efortul colectiv românesc presupune ca omul să nu fie faţă de alt om lup, ci omul să fie faţă alt om lucru sfînt”

Angela Martin: Programul naţional dedicat Centenarului însumează, probabil, mii de serbări şi de comemorări desfăşurate simultan în Capitală şi în ţară, deşi nu s-ar spune că sîntem tocmai pregătiţi. Mie, de exemplu, mi se pare regretabil că renovarea Muzeului Naţional de Istorie a României – o instituţie reprezentativă a statului român, nu a putut fi grăbită în anii care au trecut, în perspectiva lui 2018, Domnule preşedinte, în opinia dumneavoastră, marcarea acestui Centenar va avea vreo şansă să devină pilduitoare? În toate sensurile, vreau să spun: istoric, moral, cultural?

Ioan-Aurel Pop.: Pentru că aţi vorbit despre Muzeul Naţional de Istorie, vreau să vă spun că sînt mai multe muzee naţionale şi judeţene de istorie închise sau parţial închise, în anul Centenarului, la Cluj, la Timişoara, la Oradea şi chiar la Iaşi (unde s-a redeschis Palatul Culturii admirabil restaurat, dar nu şi toate muzeele adăpostite de acesta). Ca să pregăteşti cum se cade o sărbătoare publică, trebuie să ai inoculat în mentalitatea publică simţul ceremoniei. Cultura universală de vîrf s-a născut din ceremonii şi ceremonialuri de trecere, de iniţiere, de geneză, de nuntire etc., transpuse în chip literar şi transmise mai departe.

Noi, de cînd nu mai facem şcoală ca lumea, am pierdut simţul de ceremonie. Centenarul Marii Uniri ar fi fost să fie celebrat ca o ceremonie echilibrată – fără ostentaţie orgolioasă şi fără discreţie exagerată – exact aşa cum s-a făcut Unirea. Cine să gîndească la asta dintre guvernanţi? Noi ne trecem vremea în mărunte certuri dintre grupurile de putere, ne preocupăm să facem legi pentru lîna oilor noastre, desfiinţăm taxe vechi ca să putem pune altele noi, lovim în dascăli, elevi şi studenţi cu o seninătate dezarmantă, despărţim tot mai mult provinciile istorice între ele etc. Pentru sărbătoarea Marii Uniri este nevoie de înţelepciune, de educaţie şi de cunoaştere, de bună cuviinţă, pe care noi nu le mai avem …

Eu nu am văzut un program naţional al Centenarului, care să stabilească momentele fundamentale ale sărbătorii, la nivelul României şi să traseze anumite repere pentru manifestările de la nivel judeţean (din reşedinţele tuturor judeţelor), municipal etc. M-ar fi interesat, mai ales, cum vom marca anul 2018 în lume, în capitalele ţărilor, în universităţi, muzee, institute, organisme europene etc. Nu este atît de important să facem asta în ambasade şi institute culturale (nici acestea nu trebuie ocolite), ci în mediile străine, cu mari personalităţi care ştiu să apere valorile democratice, cu specialişti străini care au prestigiu, ale căror voci sînt ascultate.

Programul Academiei Române – admirabil articulat – nu este integrat în programul general, care, din cîte văd, nici nu există. De altminteri, factorul politic de la noi, de ani buni, sapă şi la temeliile Academiei Române, căci cum altfel aş putea numi puzderia de „academii” paralele create, cu membri plătiţi de la bugetul de stat sau subminarea prestigiului instituţiei, diminuarea surselor de finanţare ale instituţiei, dispreţul exprimat de persoane agramate, aflate la putere, faţă de Academia Română etc.?

Este foarte greu de dat o reţetă a speranţei! Unirea noastră trebuie să fie în sufletele românilor mereu, de la venirea fiecăruia pe lume, de la primii ani de viaţă, de la părinţi şi bunici, de la şcoală. Dacă nu este, orice efort ajunge să fie zadarnic. Dacă ne copleşesc ignoranţa, prostia şi banul, dacă ne afundăm în superficialitate, dacă ne lipsim de credinţă şi de valori morale, nu putem să mai fim nici români decît cu numele.

Pentru acei români, însă, care ar vrea să fie de folos Ţării şi nu ştiu încă s-o facă, nu sînt decişi pe de-a-întregul, nu ştiu de unde să pornească, vocea istoriei – reînviată prin acest Centenar – poate să fie o călăuză, o pavăză, un îndemn. Cu învăţători buni, sinceri şi inimoşi, care să poată deschide înaintea românilor Cartea Cunoaşterii alături de Cartea Neamului, aceştia vor putea găsi calea, se vor putea întoarce din rătăcire, vor putea spera în mai bine. Asta nu se face însă prin lamentări, ci prin acţiune, prin muncă, prin efort. Efortul colectiv românesc presupune însă ca omul să nu fie faţă de alt om lup (Homo homini lupus), ci omul să fie faţă alt om lucru sfînt (Homo res sacra homini), după învăţătura luminată a lui Seneca.

Sursă: Revista Convorbiri Literare

Leave a reply:

Your email address will not be published.

Site Footer