Angela Martin: A trecut un veac de la făurirea Statului Naţional Unitar Român, un veac în care lumea însăşi a traversat o istorie poate mai încărcată ca oricînd de conflicte generalizate şi de evenimente dramatice, cu consecinţe profund transformatoare. Ca istoric, cum speraţi că va arăta România în viitorul mai mult sau mai puţin îndepărtat al lumii globalizate ?

Ioan-Aurel Pop: Din păcate, nu pot decît să încerc, deşi tare aş fi aş fi ispitit să vă spun lucruri certe! De sperat, sper sincer în binele României şi al românilor, deşi, uneori, optimismul este greu de păstrat. Dar trebuie să fiu onest: nici istoricii nu pot prevedea viitorul! Numai Dumnezeu ştie ce va fi, în vreme ce noi, oamenii, bîjbîim în continuare. Istoricii buni pot, eventual, folosindu-se de experienţa vieţii de odinioară, să gestioneze mai bine prezentul.

Greşim profund atunci cînd socotim trecutul mort, atunci cînd receptăm viaţa oamenilor care au trăit în trecut drept istorie. Or, viaţa de atunci a fost pentru oamenii de atunci vie, palpabilă, pulsîndă, plină de sevă, cu iubiri şi cu uri, cu înverşunări şi cedări, cu laşităţi şi avînturi curajoase, cu rîs şi cu plîns, cu botezuri şi cununii şi, invariabil, cu prohodiri. Prin urmare, a iubi trecutul este ca şi cum ai iubi viaţa, iar viaţa fiecăruia dintre noi, ca şi viaţa popoarelor, devine pas cu pas trecut. Se spune că demult, cînd Grigore Moisil a fost propus pentru postul de profesor universitar, Ştefan Procopiu s-a opus pe motiv că matematicianul era prea tînăr; Moisil ar fi spus că acela era un defect de care se corecta în fiecare zi …
Totuşi, experienţa cunoaşterii trecutului îmi dă oarecare cuvînt să trec la un zbor al gîndului.

Românii au fost, în cea mai mare parte din istoria lor, un popor risipit în diferite ţări, contestat de toţi şi declarat chiar „popor fără istorie”, precum amărîţii care există, dar nu-şi cunosc arborele genealogic şi care, prin urmare, nu fac parte din „mari familii”. Am avut două „libertăţi româneşti” – Ţara Românească şi Moldova – supuse şi ele Ungariei, Poloniei, Imperiului Otoman, dar rămase cu putere politică românească. Ele păreau două braţe întinse spre Transilvania, spre trunchiul carpatic înstrăinat. Apoi, s-au tot smuls bucăţi de pămînt şi de ţară, ba de către turci, ba de către austrieci, ba de către ruşi, ba de către unguri, ba de către ruşi din nou…

Totuşi, frînţi mereu şi umiliţi, ne-am ridicat în epoca modernă şi ne-am făcut o ţară de aproape 300 000 de km pătraţi, cît Italia, de unde ne plecaseră limba şi numele. Azi, ţara nu mai este chiar aşa, dar are, totuşi, aproape suprafaţa Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord! Un coleg ungur din Ungaria – trecut acum în altă lume – mi-a deschis odată ochii şi mi-a spus: „Voi nu aveţi de ce să vă plîngeţi! Noi am fost un mare regat în Evul Mediu, cu regi importanţi, cu ieşire la două mări (aproape!), cu suprafaţă de 350 000 de km pătraţi, iar apoi, împreună cu austriecii, am făcut un imperiu; azi am ajuns la 90 000 de km pătraţi, cu o singură „mare”, internă şi aceea, lacul Balaton; voi aţi fost două mici principate valahe supuse tuturor, inclusiv regilor unguri, apoi turcilor, Transilvania a fost la noi, Bucovina la austrieci, Basarabia la ruşi etc., dar v-aţi adunat toate energiile şi aţi reuşit să faceţi România, azi cel mai mare stat din sud-estul Europei!”. Prin urmare, şi alţii au frustrările lor, nostalgiile lor, regretele şi invidiile lor.

Limba nu cred că ne-o vom pierde într-un timp previzibil. Anton Bonfini, cronicarul italian al regelui Matia Corvin (acela care a făcut falsa genealogie a suveranului şi i-a „descoperit” strămoşi romani tocmai pentru că fiul lui Iancu de Hunedoara era de origine română, iar românii se trag din romani), zice pe la 1480-1490 că românii au supravieţuit tuturor „valurilor de barbari” care i-au călcat, pentru că îşi apără mai mult limba decît viaţa, pentru că îşi iubesc mai mult limba decît viaţa. Ce elogiu mai frumos poate fi adus unui popor şi ce atestat de eternitate mai sigur poate avea un popor? Patria a fost definită prin limbă de către cîţiva români celebri, de la Kogălniceanu pînă la Nichita Stănescu. Prin urmare, cîtă vreme avem limba română, adică acest mijloc fenomenal de fi împreună, avem şi patrie comună. Iar limba noastră este deprinsă cu relele: cu cît este mai periclitată, mai asaltată de neologisme, mai pocită de semidocţi, mai ocolită de cosmopoliţi, mai hulită de nemernici, cu atît devine mai viguroasă, mai puternică, mai vie.

Sînt sigur că aţi băgat de seamă cum se feresc unele limbi de neologisme şi cum 18inventează cuvinte neaoşe de genul „gîtlegău”. Acestea sînt limbi complexate. Or, neologismele se plimbă la noi, în româneşte, ca vodă prin lobodă şi – deşi ne tulbură şi ne amărăsc, pe unii dintre noi, o vreme – sfîrşesc prin a se româniza, prin a se naturaliza, prin a părea vechi de cînd lumea. Eu exagerez un pic aici, dar esenţa rămîne şi nu am destule cuvinte ca să preamăresc acest „foc ce arde” etern, cum zicea Alexe Mateevici, limba română.

Ajuns aici, nu pot să nu amintesc că sîntem singurul popor din lume care, prin ramura noastră de la est de Prut, avem un imn naţional închinat limbii. Iar asta ne dă speranţă şi pentru românii basarabeni, care sînt neam din neamul nostru, mlădiţă frîntă, dar revenită spre matcă. Că nu ne-am reunit încă este rău! Germanii au ştiut să nu discute prea mult şi să facă unirea. Nici nu le-a trecut prin minte altceva! Noi ne-am tot corconit, ne-am sfătuit şi bîlbîit, ne-am bănuit unii pe alţii şi ne-am cam împotmolit. Vina cea mare nu este a lor, a celor frînţi, rusificaţi, răstigniţi, deportaţi, rătăciţi, ci a noastră, a trunchiului rămas cu numele de români şi de România. Dar, iarăşi vin şi zic: nimic nu este încă pierdut, pentru că nimic nu este clintit „dintre flori şi dintre stele” (Alexandru Macedonski). Noi, românii, existăm şi acesta nu este puţin lucru! Este, însă, nevoie să existăm cu demnitate, iar dacă vom reuşi să facem asta, atunci vom ajunge şi noi, ca Poetul, „să auzim cum bat în geamuri razele de lună”.

Sursă: Revista Convorbiri Literare16