Pentru un preot, Duminica fiului risipitor este prilej de multe gânduri.

Se vede pe sine în ipostaza fiului risipitor, căci ce preot poate să spună că a chivernisit desăvârșit de bine tot darul lui Dumnezeu?

Se vede pe sine în ipostaza fiului care rămâne acasă, cu tatăl, dar se delimitează de fiul plecat de acasă, considerându-se drept și ignorând dragostea tatălui, aceeași pentru amândoi – și cât de ușor este pentru un om, un preot care se ține de rânduielile bisericești să se delimiteze de cei ce nu se țin, uitând că ținta rânduielilor este dragostea smerită!

Îi vede și pe credincioși în ambele ipostaze și se luptă cu sine să fie părinte – și pentru unii, și pentru alții, fără să îi judece, ci arătându-le dragostea lui Dumnezeu pentru ei și calea către El.

Există însă și momente când preotul nu știe ce cale să îi ofere celui din fața sa, astfel încât acesta să o accepte și acea cale să îl readucă la Tatăl cel iubitor. Astfel de momente rămân în memoria preotului și îl pot frământa ani de zile. Pentru a traduce într-un limbaj mai accesibil, preotul poate să reacționeze cu „freeze” în unele discuții.

O astfel de discuție și o soluție după ani de zile de freeze o să scriu mai departe.

Printre cele mai dificile discuții pe care le poate purta un preot sunt acelea cu doctorii ginecologi care fac avorturi și cu asistentele lor. De cele mai multe ori, discuția despre avort este evitată, pentru că fiecare știe ce opinie are celălalt și că e puțin probabil să o schimbe într-o discuție, care poate deveni repede tensionată, mai ales dacă are loc într-un spațiu public. La masa de la un eveniment, cine dintre cei din jur dorește să audă discuții despre teme atât de dure? Așa că există și presiunea din partea celor din jur de a evita subiectul care poate fi elefantul din încăpere, dacă evenimentul la care un preot și un doctor ginecolog stau alături durează câteva ore bune.

Dacă, totuși, preotul are o râvnă mai aparte, uneori încearcă să îi prezinte din experiența sa doctorului, să îi spună câtă durere și cât regret apar, în timp, după avort. Ori să îi vorbească despre umanitatea copilului nenăscut și despre faptul că e creat de Dumnezeu. De obicei, doctorul răspunde că înțelege asta, de cele mai multe ori îi spune ca și el este un om credincios: Dar ce să facă el dacă femeile îl solicită? El trebuie să facă ce i se cere. Evident, răspunsul exprimă clar dorința de a schimba subiectul, nu o căutare a adevărului, așa că preotul este atenționat discret de un comesean să nu strice atmosfera.

La o astfel de masă s-a întâmplat episodul de freeze. Nu am început eu discuția, ci a început-o doctorul. Neașteptat pentru mine a fost faptul că doctorul nu mă vedea antagonic, ci considera că avem amândoi același statut față de femei. Care era statutul comun, în viziunea lui? Aici e aici…

Medicul era deja la pensie și poate mai practica în vreun cabinet privat. În anii 70-90 și apoi prin 1990-2010 fusese unul dintre cei mai renumiți ginecologi în unul dintre orașele mari ale României. Cei care au trăit în vremea comunismului își cam dau seama ce însemna asta atunci: era doctorul care nu doar năștea elita societății, ci făcea și avorturile elitei societății.

Nu îl atingea nimeni pentru avorturi, căci la el apelau și șeful miliției pentru amantă, și medicii de la alte specialități și asistentele pentru pilele lor, și primarii din județ care îi aduceau alimente de la țară, și șefii de la partid care îl protejau, și valutiștii, care știau că nu e zgârcit când schimbă valuta primită, și chelnerii cărora le lăsa pe masă pachetul de Kent început, și cei din Securitate care știau că fișele falsificate tacit cu sarcini oprite din evoluție îi scutesc de orice problemă pe ei – era perioada în care decretul de interzicere/restrângere a avorturilor era în uz.

Când ieșea în centrul orașului, era salutat de mai toate femeile, fără ca să dea vreuna de înțeles dacă motivul era nașterea sau avortul.

După Revoluție, câțiva ani buni, în mod inerțial, tot la el a mers elita înnoită a orașului: și pentru nașteri, și pentru avorturi (acum legale). După 2000, încet-încet, au apărut alți doctori, cabinete private, marketingul și-a spus cuvântul și a trecut în anonimat față de generațiile din care secerase mii și mii de vieți cu decenii în urmă.

Să revenim la discuție.
Evident, îl știau și preoții din oraș, iar el îi știa pe ei. Spitalul unde lucra era foarte aproape de centrul orașului, acolo unde era și catedrala.

Când se întâlnea cu preoții de la catedrală, le spunea că și el, și ei au aceeași clienți: femeile! Ele fac întâi avort la el, apoi merg la preoți să se spovedească.
Era convins de această asemănare între el și preoți.
Făcută pe un ton jovial, invitația la solidaritate în a disprețui acele femei era năucitoare.
Freeze. Apoi flight: am schimbat eu subiectul.

Fight? Ani de zile m-am gândit ce se poate face pentru sufletul său și al altor doctori care au făcut mii sau chiar zeci de mii de avorturi într-o carieră întinsă pe patru decenii de activitate, dar nu regretă deloc.

Ca preot în România comunistă și post-comunistă vezi pe viu ceea ce spun statisticile: minimum 23 de milioane de avorturi. Vezi și ceea ce nu spun statisticile: durere, durere, durere.

Durerea mamelor care realizează, mai devreme sau mai târziu, că și-au pierdut copilul cu acordul lor. O durere care se amplifică, de cele mai multe ori, cu trecerea anilor.

Durerea bărbaților care, cu nonșalanță, au considerat că au făcut tot ce trebuia să facă pentru femeie, dacă au plătit un avort, dar care după decenii, regretă copilul pierdut.

Durerea femeilor fără alți copii și multe dintre ele abandonate la scurt timp după avort de tatăl copilului.

Cum poți să disprețuiești aceste suflete atât de rănite? Cum poate cineva să creadă că tu, preotul care le spovedește, le poți disprețui?
Deși înțelegi că viața copiilor avortați este disprețuită de doctorul care o curmă, totuși, e greu să realizezi că doctorul o disprețuiește și pe femeie într-o măsură atât de mare, încât ajunge să considere că și preotul are aceeași părere disprețuitoare ca el.

În fața acestei atitudini te gândești: ce poate să înmoaie inima care îi disprețuiește atât de profund pe femeie și pe copil deopotrivă?

Am scris acest text nu ca o lamentație preoțească într-o țară în care sunt mai mulți copii avortați decât locuitori, ci pentru a transmite o idee ce poate le va fi de folos doctorilor ginecologi care fac avorturi, mai ales celor tineri.

Poate că, deși Dumnezeu nu e lăsat să treacă de bariera ferecată a inimii lor, ci este alungat afară la fiecare avort, regretele exprimate vor ajunge la rațiune și poate la inimă.

În deceniile trecute, a vorbi cu un doctor celebru, mai ales ginecolog, și a-i reproșa ceva era de neînchipuit. Nu știu nicio femeie care să fi avut curajul să confrunte un ginecolog și să îi spună, nu acuzator, ci ca rugăminte, să reflecteze mai mult asupra practicii sale, căci ea regretă dramatic avortul pe care i l-a cerut și el l-a făcut fără să clipească.
Acum e mai ușor, îi poate scrie un mail, un mesaj pe o rețea de socializare, distanța socială este mai mică decât în trecut.

Poate că pare naivă această idee, dar cred că suntem datori că încercăm orice ar avea cea mai mică șansă de a fi eficient. Dintre miile de femei care regretă avortul făcut de el, dacă o parte măcar i-ar spune aceasta, poate ar conta.
Și doctorul ginecolog care face mii de avorturi este un fiu al lui Dumnezeu plecat de la El, dar așteptat de El.