2019 – Alice* are 24 de ani și, printre lacrimi, povestește despre presiunile imense ale celor din familie pentru a face avort. Ei îi zic continuu: „acest copil îi va distruge viitorul”. Criza ei nu este copilul, pe care și-l dorește, ci e avalanșa de presiuni din toate părțile: „avort, avort, avort!”
Câteva fraze mi-au rămas în minte exact cum le-a spus, din acea discuție, pentru că descriu realități cu o precizie matematică:
„Dacă aș fi făcut avort, nimeni n-ar fi avut nicio problemă, dar acum, că încerc să păstrez copilul, toată lumea se poartă ca și cum aș face cel mai rău lucru din lume”.

„Mama a făcut avorturi. Mătușile mele au făcut avorturi. Bunicile mele au făcut avorturi. Pentru ele e ceva normal ca, dacă un copil a venit într-un moment neașteptat, să apară imediat ideea de a face avort. Dar eu aș vrea să merg pe un drum diferit, pentru mine acest copil e o bucurie.”

Ea se lupta cu toată familia ei – asta e ceva mai special, de cele mai multe ori există măcar un membru din familie care înțelege că alegerea vieții opțiunea benefică pe termen lung.
Nu mai țin minte ce mi-a sus despre tatăl copilului, pentru că eram obișnuită cu tații care presează pentru avort.

În momentul în care familia a amenințat că o dă afară din casă dacă nu face avort, disperarea ei a ajuns maximă. Pur și simplu nu știa la cine să apeleze, nu găsea pe nimeni dintre apropiați care să o sprijine să nască copilul. 24 de ani nu e cea mai mică vârstă, dar toți îi ziceau: „ce îți trebuie copil la vârsta asta?”
Încolțită din toate părțile, fără alternative, Alice a intrat plângând în prima biserică deschisă. A fost o minune că aici preotul a fost dispus să o sprijine, în sensul că înțelegea prin ce trece și a știut și de ce tip de ajutor are nevoie. A încurajat-o personal și a ghidat-o să apeleze la un centru care ajută femeile în criză de sarcină.
Robert* are aproape 6 ani și nimic din bucuria de acum nu mai amintește de criza de la începutul sarcinii.
Deci criza nu fost generată nici de Alice, nici de Robert, ci de cei din jur.

2023. Bianca* avea 35 de ani, locuia la țară și era foarte isteață și răzbătătoare. Când a rămas însărcinată a treia oară, tatăl copilului pur și simplu a părăsit-o, zicând că el nu poate să crească trei copii. Ca să fac o glumă amară: probabil s-a gândit că ei îi va fi mai ușor să îi crească singură, fără el…
Bianca și-a ascuns sarcina până a născut, stând mai mult în casă și purtând haine largi în public.
Era al treilea copil și ai zice că la țară nu ar fi o problemă, dar nu a fost deloc așa. A auzit de foarte multe ori întrebarea-acuzație: „ce ți-au trebuit atâția copii?”. Și întrebarea-sperietură: „cum crești copiii fără tată?”

Bianca avea răspuns la ambele, le făcea față. Dar cum nu e nici ea, ca nicio femeie, un supra-om, sensibilitatea feminină se manifesta în ceva ce ai zice că e copilăresc, în comparație cu probleme de zi de zi prin care trecea. Ceea ce o durea cel mai mult era că a trebuit să se lipsească de micile bucurii publice pe care le au femeile însărcinate: celebrarea veștii că e însărcinată, hainele de mămică, ședința foto de sarcină și alte momente firești, care pentru femeile puse la colțul de rușine al societății rămân doar un vis frumos. Mi-a zis cu acea candoare a marilor luptători care au și ei clipele lor de vulnerabilitate: dacă mă căsătoresc și rămân însărcinată, atunci o să fac toate acestea!
Criza nu a fost generată de Andreea, nici de Bianca, ci de cei din jurul lor.

Și un exemplu din ultimii ani. Un tată caută ajutor pentru fiica lui, care face parte din mult hulita categorie de „mame minore”. Adolescenta a ascuns sarcina cât a putut de mult, ca să nu fie presată să facă avort. Când conducerea liceului a aflat că e însărcinată, a fost luată de mână de o profesoară și dusă pe la mai multe clase, cu intenția declarată de a fi „făcută de rușine” că a rămas însărcinată, că așa face imagine proastă liceului și ca un exemplu negativ, astfel încât să nu-i dea prin minte vreunei tinere, dacă rămâne însărcinată, să păstreze copilul. Mesajul era: treaba voastră dacă rămâneți însărcinate, dar faceți avort dacă vreți să continuați școala. Bineînțeles, mesajul era receptat și de băieți, să știe cum să „rezolve problema”…
Lumi* și-a dorit să continue studiile, dar nu a mai fost primită la liceu.
Abia după un an de la naștere a aflat că, de fapt, poate să îți continue studiile și că poate primi chiar o indemnizație de la stat pentru mamele minore ca fac studii.

Paranteză scurtă despre problema mamelor minore.
Fără schimbarea mentalității, fără respect sincer și prețuire pentru ele și pentru copiii lor, nu le vom ajuta, deși spunem, ca societate, că ne interesează de ele, să le fie bine.
Cei care le condamnă în spațiul public, pun reflectorul pe ele ca și cum ar fi o specie care trebuie eliminată și nu le oferă soluții de sprijin pentru creșterea copilului, nu fac altceva decât să contribuie la o și mai teribilă ostracizare a lor, la creșterea inegalităților sociale, educaționale, la creșterea abandonului școlar etc.

Prevenția acționează înainte de concepție. După concepție, este nevoie de altceva.
După concepția copilului, soluția nu este avortul, ci sprijinul. Avortul e doar soluția ipocrită și de fațadă, care nu rezolvă niciuna dintre cauzele profunde anterioare, ci adaugă alte probleme care îi vor agrava starea în viitor.

Acestea sunt doar trei dintre multele situații întâlnite, în care se vede cum criza de sarcină nu e doar despre femeie și copil, ci despre un complex de probleme de mentalitate, de atitudini și presiuni apărute în relații.
De cele mai multe ori, copilul conceput este prilejul care developează realitatea dramatică a relației femeii cu cei din jur: o folosesc cât le este convenabil, când le devine neconvenabilă o presează să facă avort pentru a deveni iar convenabilă.

De aceea crizele de sarcină sunt extrem de dificile din punct de vedere al terapiei și intervenției. Se lucrează direct cu femeia, dar, de fapt, criza majoră este la alții, care au o ascendență față de femeie ce merge până la dominare.

Așa că nu m-am mirat când, zilele trecute, mi-a spus un terapeut că, deși lucrează de mulți ani în cabinet, nu a întâlnit „o situație atât de complexă și dificilă” cum era a femeii în criză de sarcină care venise la consiliere și îl rugasem să o vadă.

Intervenția în criză de sarcină e mai dificilă decât în alte situații pentru că:
1. Avem de sprijinit două persoane, împreună: femeia și copilul pe care îl poartă în burtică;

2. Femeia poate trece simultan prin mai multe crize care apar nu doar în relație cu ea însăși sau în relația cu copilul, ci și în multe alte relații: în relația de cuplu, în relația cu familia, în relațiile profesionale, în relație cu colegii de serviciu, cu prietenii, cu oamenii din comunitate;

3. Există o stigmatizare puternică în jurul ideii de a cere ajutor, de aceea multe femei solicită sprijin doar în momente critice, când își dau seama că nu mai pot. Iar pentru profesioniștii care intervin e ca atunci când ajunge cineva în stare gravă la UPU, după ce a ignorat mult timp simptomele și durerile.

4. Există o lipsă acută de servicii de sprijin, dată de faptul că societatea nu vede ca firească necesitatea ca orice femeie însărcinată, indiferent de etapa de viață în care se află, indiferent de nivelul educațional, social și economic, indiferent de situația matrimonială, să primească sprijin.

5. Criza de sarcină este în primul rând o criză a relațiilor. Dar, și la nivel de pregătire universitară, și la nivel public, asistența socială și sprijinul sunt cel mai mult asociate cu ideea de asistență și sprijin material: „suntem de acord să fii ajutată pentru că și doar dacă ești săracă”. Dar realitatea arată că în criză de sarcină poate să intre orice femeie, indiferent de stare materială, nivelul de educație, poziție socială – la fel cum, de exemplu, poate să intre într-o criză a căsniciei. De aceea, pentru a acorda sprijin indiferent de situația materială, trebuie străbătute două bariere: a societății și a persoanei în criză.

Acestea sunt motivele pentru care, de când am făcut primii pași în domeniul sprijinirii femeilor în criză de sarcină, am avut gândul necesității demersurilor instituționale, de la proiecte de educare și informare, la dezvoltarea centrelor și a politicilor de sprijin.

Dar niciun ajutor profesionist nu poate înlocui potențialul uriaș de sprijin pe care îl au cei din imediata apropiere a femeii: tatăl copilului, familie, prieteni, cunoscuți. Dacă aici există sprijin, șansele ca femeia și copilul să fie bine sunt foarte mari.

Ajută mama și copilul! Ei depind de tine, de încurajarea ta, de sprijinul tău. Poți oferi acest sprijin cu prietenie, cu dragoste, chiar dacă nu ești specialist în domeniu. E ca la intervenția de prim-ajutor: e bine să știe oricine să ajute, până persoana ajunge să beneficieze de ajutor specializat.