Am simțit că îmi îngheață inima, când am citit fraza asta scrisă de psihologul Roxana Dincă, într-un interviu care va apărea în curând. Descrie atât de bine realitățile pe care le întâlnim în viața de zi cu zi și pe care de multe ori e foarte greu să le arătăm public la dimensiunea lor reală!

Deși lucrez de 15 ani cu femei în criză de sarcină și mame, iar în ultimii ani fac asta în cadrul unei echipe, cu oameni care lucrează 8 ore pe zi și am fost împreună alături de mii de femei, nu sunt puține dățile în care sunt întrebată: „de ce vocile lor nu se aud în spațiul public?”, „de ce nu cer ajutor mai clar?”, „de ce nu vorbesc mai mult despre problemele lor?”.

În munca noastră, vedem multe situații dramatice: de la femei presate să facă avort de tatăl copilului, de familie, de comunitate, la situații de violență, relații toxice, presiuni de tipul: „alege, eu sau copilul!” sau „n-o să te ajutăm nici cu un pahar cu apă până nu faci avort!”, până la traume post-avort purtate pe umeri decenii întregi, la depresii, gânduri sau tentative de suicid. Însă de multe ori am senzația că e un zid invizibil între realitățile acestor femei și existența de zi cu zi a celor din jurul lor, a noastră, a tuturor celor care ne ducem viața în societate, întrebându-ne dacă aceste probleme sunt reale și femeile chiar au nevoie de ajutor. E ca și cum am privi, dar n-am vedea, am auzi, dar n-am înțelege.

Pentru a mai risipi puțin ceața și a ajuta la apropierea sufletească de femeile în criză de sarcină și de copiii lor, o să prezint, pe scurt, pe baza experienței, câțiva factori care determină femeile din România să ceară greu ajutor, să nu aibă încredere că vor primi sprijin și că viața lor se poate schimba în bine.

1. Stigmatizarea socială și rușinea de a vorbi în afara familiei despre probleme și suferință

Cu toții am auzit arhicunoscuta sintagmă „nu-ți spăla rufele murdare în public” sau „problemele se rezolvă în familie”. Este o problemă de mentalitate adânc înrădăcinată, care le determină pe multe femei să nu ceară ajutor în afara familiei, atunci când cei mai apropiați oameni – tatăl copilului sau părinții – le presează să facă avort, le retrag orice sprijin, le abandonează și le închid toate ușile. Lipsa de sprijin e atât de sistemică, încât femeile care sunt sprijinite de tatăl copilului ajung să fie numite „norocoase”, iar dacă cineva din afara familiei dorește să ajute, unele femei acceptă foarte greu sprijinul.

Într-o zi o femeie mi-a spus: „Nu m-a ajutat soțul, nu m-au ajutat părinții, apropiații. Cum să cred că m-ați ajuta voi, niște oameni pe care nu-i cunosc?”. Neîncrederea în oameni, teama de a fi văzute ca vulnerabile opresc multe femei să ceară ajutor atunci când au nevoie.

2. Dependența financiară de tatăl copilului

Dacă femeia în criză de sarcină sau aflată într-o situație de violență depinde financiar de tatăl copilului, oricât ne-am dori și am spera noi din exterior să aibă curaj, să nască copilul, să plece de acolo, va fi extrem de greu să facă acești pași fără să aibă mecanisme de susținere accesibile. Ar fi ca un salt în gol, fără parașută. De aceea e nevoie să existe în cât mai multe localități asociații și centre care să ofere sprijin integrat, prin specialiști cu experiență în sprijinirea femeilor însărcinate și a mamelor aflate în situați de criză.

3. Dependența emoțională și consecințele abuzului

Abuzul fizic sau emoțional care durează ani distruge treptat încrederea femeii că poate ieși din relația abuzivă. Dacă în acea relație sau în relațiile anterioare au existat și avorturi, impactul psiho-emoțional negativ este foarte mare și femeia ajunge să creadă că nu merită mai mult. În acest fel, rămâne captivă în relația abuzivă și cu fiecare avort se reia ciclul violenței.

4. Lipsa de informare despre problemele cu care se confruntă femeile și posibilitățile de sprijin existente

Unele femei s-au confruntat cu situații atât de dramatice, încât sunt total lipsite de speranța că viața lor ar putea fi altfel, cu sprijin, cu pace și echilibru. Uneori femeile nu sunt conștiente că sunt într-o relație toxică sau că modul în care se poartă cu ele tatăl copilului sau alte persoane este lipsit de respect. Alteori nu își dau seama cât de distructiv va fi pentru ele să rămână acolo pe termen lung, pentru că nu au acces la materiale informative pe teme esențiale. De asemenea, lipsa de informare despre centrele care există în comunitate pune multe femei în situația de a nu ști ce să facă și unde să se ducă. De aceea un share sau o recomandare către un centru de sprijin poate salva vieți.

5. Lipsa de încredere în stat

După ce decenii întregi în timpul regimului comunist statul nu a făcut nimic ca să sprijine femeile în mod real și nici nu a lăsat pe alții să facă – a interzis ONG-urile românești și activitatea celor străine în România, a desființat instituțiile private și a restricționat activitatea socială a cultelor – încă sunt ezitări majore în privința unor politici de sprijin care în statele occidentale sunt firești. Amintesc aici doar politica privind prezența la naștere a tatălui copilului sau a unei persoane apropiate femeii, pe care OMS o recomandă de ani de zile, dar pentru care statul român spune că nu are infrastructură.

Chiar dacă au trecut 34 de ani de democrație, lipsa de empatie, celebrul „nu se poate”, birocrația excesivă, lipsa preocupării multor decidenți pentru politici de sprijin au făcut ca un procent mare dintre femeile pe care le-am întâlnit să nu aibă încredere că statului îi pasă de ele și de nevoile lor.

6. Lipsa de încredere în sistemul de asistență socială

Probabil că cea mai tristă replică pe care poate să o audă un asistent social care vrea să ajute o femeie în criză de sarcină este: „Mi-e frică! Dacă o să-mi luați copilul?”. Adică apelul la ajutor nu este făcut de teama că va fi motivul pentru ca statul să îi ia copilul. Am auzit această replică de zeci de ori, iar femeia nu a putut să o depășească, în pofida tuturor explicațiilor pe care le-am dat despre eforturile noastre de a fi alături de mamă și de copil și de a-i sprijini să rămână împreună. Doar timpul, vederea sprijinului concret și încurajările altor femei care au primit ajutor au făcut ca această frică să mai scadă în intensitate.

7. Lipsa de înțelegere a normalității apelului la asistență socială

„Eu nu sunt caz social” este o reacție auzită foarte frecvent de la femei care cred că a apela și a fi ajutate va fi văzut de alții ca fiind sărăcie lucie, trai la limita existenței. Și atunci vor să se debaraseze în secunda aceea de acest stigmat care ar fi posibil să fie pus de alții. Suntem departe de mentalitatea occidentală, care înțelege că orice persoană, indiferent de nivelul social, economic, educațional, indiferent de câți bani are în cont, într-o zi poate trece printr-o criză și poate rămâne fără niciun sprijin. O criză de diferite tipuri, chiar și materială.

La Centrele ROUA oferim consiliere și cu aceeași deschidere și femeii în criză de sarcină aflată într-o situație de sărăcie, și femeii în criză de sarcină care are o poziție bună într-o organizație sau instituție și studii de master sau doctorat.

Cum pot să se schimbe aceste lucruri?

Nu primesc cele mai pozitive reacții când vorbesc despre necesitatea eforturilor de a schimba mentalitățile, pentru că implică timp și efort sistematic, iar unii oameni ar vrea să vadă schimbări peste noapte. Dar citind cele de mai sus puteți constata cu ușurință că intervenția și sprijinul în criza de sarcină nu este doar despre femeie și copil, ci este despre tot universul existenței lor, iar crizele care apar în relație cu cei din jur. Cu alte cuvinte, e nevoie să privim femeia și copilul nu izolați, ci în complexitatea relațiilor familiale și sociale în care trăiesc.

Va dura și va fi nevoie de multe eforturi până când o societate în care s-au făcut un număr de avorturi mai mare decât populația țării – peste 23 de milioane, conform statisticilor oficiale incomplete, care nu includ avorturile făcute în clinicile private după 90, avorturile medicamentoase și avorturile făcute de românii plecați în străinătate – să nu mai prezinte femeilor avortul ca soluție universală la toate problemele lor, ci să dezvolte real o mentalitate bazată pe sprijin concret pentru amândoi, femeie și copil.

Dacă vă doriți să faceți ceva, astfel încât aceste situații să se schimbe, iată în ce ar fi de folos să investiți:

Campanii de informare și conștientizare pentru publicul larg despre umanitatea copilului nenăscut, despre realitățile crizei de sarcină, despre faptul că e firesc să ceri sprijin și să fii sprijinită în criza de sarcină

Formarea specialiștilor care pot să lucreze cu femei în criză de sarcină și mame

Sprijinirea centrelor actuale să se dezvolte sau deschiderea unor centre de sprijin noi, în comunități în care femeile nu au unde să găsească ajutor

Sprijinirea eforturilor de cercetare pentru ca problemele asociate crizei de sarcină și impactului lipsei de sprijin să fie cunoscute și înțelese nu doar pe baza experiențelor personale, ci și la nivel științific, să poată exista statistici care să arate dimensiunea problemelor.

Din experiența mea, există trei piloni esențiali pe care se poate dezvolta sprijinul integrat: informare și educație, servicii sociale de sprijin, politici publice. Pentru a exista o schimbare reală, e nevoie ca pe toate aceste trei direcții să se construiască simultan. Sprijinul oferit de centre este absolut necesar, dar este insuficient fără educație și politici publice pentru femei însărcinate și mame.

Știu că va dura decenii, poate vor trece mai multe generații până oamenii și societatea vor depăși aceste probleme profunde de mentalitate, dar cred că e nevoie de tot atâția pași în sprijinul femeilor în criză de sarcină pe câți pași am făcut ca societate îndepărtându-ne de frământările și problemele lor. Va veni o vreme în care vocile acestor femei se vor auzi. Va veni o vreme când singurătatea și deznădejdea care determină o mulțime de femei să creadă că n-au de ales să facă avort vor deveni o istorie pe care noile generații nu-și vor dori să o repete. Va veni vremea când sprijinul în criza de sarcină, în perioada sarcinii și după naștere vor reprezenta firescul, normalitatea.