Întâmplare povestită de Preasfințitul Qais, Episcop de Erzurum (Patriarhia Antiohiei), la Colocviul Internațional „Întâlnirea cu duhovnicul”:
Într-o vizită, la chilia Părintelui Sofian mi-a atras atenția o icoană a Pantocratorului, pusă pe șevalet, o icoană străină de stilul iconografic al bătrânului. Pantocratorul era foarte supărat, cu o privire plină de întristare. Privind icoana cu atenție și mirare, nu l-am auzit pe bătrânul când m-a rugat, de două ori, să mă așez pe canapea, uitându-se la mine cu un semn de întrebare și așteptând un cuvânt de la mine.
«Cine a pictat-o?», l-am întrebat. Mi-a răspuns cu o întrebare: «Ce vezi?». «Cum să fie Pantocratorul pictat așa de supărat, cu ochii în jos?», am zis. Bătrânul cu fața strălucitoare a zis: «Cel care iubește, se și supără».
L-am întrebat iarăși: «De ce nu ați șters chipul, ca să-l refaceți din nou?». Întrebarea mea parcă l-a tulburat, iar dinlăuntrul său mi-a zis: «Nuuu, dragul meu. Când îți dăruiește Dumnezeu un copil cu oarecare dizabilitate, ce faci? Oare îl ucizi? Nu, îl iubești mai mult și îl îngrijești și mai mult. Pictorul este un creator; nu este un om simplu. Dumnezeu ține mâna lui când pictează și din cauza aceasta nu am dat icoana, ci o țin la mine, ca să nu mai pictez icoane cât timp nu am liniște».
Sursă: Basilica