Să facem din Putna Ierusalim al neamului românesc și din mormântului lui Ștefan cel Mare altar al conștiinței naționale.

Cuvânt rostit de Mihai Eminescu pe 15 august 1871 la Prima Serbare a Studenților la Putna

Cuvântul rostit de Părintele Protos. Dosoftei Dijmărescu la sfârșitul slujbei de Te Deum oficiată cu ocazia Zilei Naționale a României, la Mănăstirea Putna:

„Ziua de astăzi, Sărbătoarea națională a României, a românilor, știm cu toții că a fost fixată datorită faptului că Marea Unire a fost pecetluită în 1918 în această zi de 1 decembrie. Este o sărbătoare a patriotismului, o sărbătoare în care ne amintim de cei care s-au luptat și au murit pentru a ajunge acea zi și pentru a trăi într-o țară liberă și independentă. Este și o sărbătoare a românilor care trăiesc astăzi și, desigur, a celor pe care Dumnezeu îi va trimite în neamul acesta.

De ce oare mii, sute de mii, milioane de români au murit pentru a avea o țară liberă și au murit pentru a trăi demn în această țară și conform identității noastre?

Orice ideal care rămâne în această lume nu poate să genereze mai bine de o mie de ani atât de multe jertfe. Răspunsul la dorința oamenilor de a trăi liber și demn în țara lor este dat de faptul că patriotismul nu e numai ceva pământesc, ci, în esența lui adâncă, iubirea de neam și iubirea de țară sunt un gând al lui Dumnezeu, sunt o manifestare a iubirii lui Dumnezeu pentru om și un răspuns al omului la această iubire.

În această perspectivă, cuvintele lui Avram Iancu, care spunea: „Nu ne-am luptat pentru jucării”, capătă un sens mai deplin: oricâte drepturi ar avea omul în această lume, materiale, economice, dacă nu trăiește împreună cu frații săi, conform sufletului lor, nu se simte bine și de aceea caută mereu să trăiască astfel.

Patriotismul înseamnă să prinzi gândul lui Dumnezeu cu un neam. Anumite întâmplări importante din viața noastră, precum intrarea la facultate, alegerea unui serviciu ori întemeierea unei familii, nu sunt un rod al întâmplării, ci înțelegem la un moment dat că au un tâlc ascuns, că acestea s-au întâmplat fiindcă trebuia să se întâmple.

Dacă aceste lucruri, care totuși au un impact limitat asupra noastră, s-au întâmplat pentru că trebuia să se întâmple, cu atât mai mult nașterea noastră într-un anumit popor, într-o anumită familie, între frații trupești și între frații aceștia pe care îi alcătuiește familia unui popor, are un rost și rostul acesta este de sus și duce departe. Este un gând al lui Dumnezeu cu fiecare om care se naște într-un neam. Nu se naște întâmplător, ci se naște în legătură cu toți oamenii care au fost, sunt și vor fi în acel neam. Și acest gând al lui Dumnezeu nu se oprește aici, ci se duce până la Judecata de Apoi.

Așadar patriotismul înseamnă în primul rând un dar de la Dumnezeu și înseamnă o responsabilitate în fața lui Dumnezeu.

Din mila Părintelui Ceresc, poporul român s-a născut creștin și ortodox. Intrarea noastră în creștinism s-a făcut prin Sfântul Apostol Andrei, cel care a răspuns cu grăbnicie și din toată inima chemării Mântuitorului Hristos, fiind Apostolul cel Întâi Chemat.

Intrarea noastră în scena Europei s-a făcut, și din păcate prea puțin se știe aceasta, tot sub semnul dreptei credințe. Un episcop din Dobrogea, stră-român, a participat la primul Sinod Ecumenic, în 325. Este Sinodul despre care Constantin Noica spunea că reprezintă certificatul de naștere, actul de identitate al Europei, pentru că atunci s-a proclamat ca învățătură, ca dogmă a Bisericii Creștine ceea ce se știa dintotdeauna, și anume că Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat, Fiul al Tatălui, de o ființă cu Tatăl.

Această dreaptă credință nu au știut-o numai teologii acestui neam. Pe Hristos L-a cunoscut poporul de la mic până la mare. L-a cunoscut Prunc înfășat și legănat de Maica Sa, de Maica Sfântă, în ieslea Betleemului. Colindele sunt creația poporului, nu sunt numaidecât creația unor oameni de știință, ci a întregului popor și ele nu se pot dezlipi de identitatea noastră.

L-a cunoscut poporul și ca adult, care a învățat pe cei ai vremii Sale. În limbajul nostru, multe dintre cuvintele Mântuitorului sunt atât de înrădăcinate în adâncul nostru, încât nimeni nu mai spune că Mântuitorul Iisus Hristos a spus cutare lucru, ci spunem direct o formulă, o propoziție, o frază, o descriere pe care El a dat-o și ne regăsim în ea.

L-a cunoscut răstignit. Drumurile noastre la răscruci, dealurile și munții, nu numai bisericile, ci și casele, fântânile, apele, la poduri au cruci. Cruce-ajută. Așa începeau textele vechi, cu o cruce. Crucea fără de care nu plecăm niciunde, fără de care nu începem niciun lucru, dar cu care avem nădejde să mergem la cele mai dificile lucruri, dacă știm că sunt după voia lui Dumnezeu.

L-a cunoscut poporul nostru înviat, căci cele mai frumoase zile din an, știm și simțim cu toții, sunt Zilele Învierii. Și adânc Îl cunoaște și L-a cunoscut poporul în prezența Sa prin Duhul Sfânt, în continuare, prin Înălțarea la Cer, căci Duminica Pogorârii Duhului Sfânt se numește „Duminica Mare” în popor.

Așadar față de Hristos avem prima datorie ca neam, de a continua această legătură cu El. Dacă Îl scoatem pe Hristos din neamul nostru și dreapta credință, acest trup frumos al poporului de 2000 de ani rămâne dintr-o dată fără vlagă, ca un manechin pe care poți face un studiu istoric, dar care nu mai are viață.

Fără Hristos nu mai suntem nimic. Cu Hristos putem să fim tot ceea ce ne cheamă El și ne cheamă mereu spre ceea ce este mai înalt.

A doua responsabilitate pe care o avem atunci când ne gândim la neamul nostru și la chemarea lui Dumnezeu este aceea de a ne iubi unii pe alții. Bineînțeles că într-o familie frații se iubesc pentru că sunt frați după trup. Dar oare numai de aceasta? Oare nu Dumnezeu este Acela care pune în inima mamei și a tatălui, în inima fraților unul față de altul dragostea aceasta pe care noi o numim firească, pentru că este atât de adâncă în noi încât nu o mai putem îndepărta de identitatea noastră? Desigur că El o pune, căci altfel am fi ca două pietre care stau una lângă alta pot să stea o mie de ani una lângă alta și, când le desparți, nu-și mai aduc aminte una de alta.

Un neam reprezintă o familie nu numai din punct de vedere biologic, căci din căsătorii de-a lungul a mii de ani există o legătură strânsă, nu alcătuiesc numai o familie culturală sau o familie lingvistică, ci alcătuiesc în primul rând o familie duhovnicească.

„Cât de bine și de frumos este să locuiască frații împreună”. Acesta este gândul lui Dumnezeu cu fiecare neam, să locuiască împreună și să locuiască liberi și demni. Față de cei care s-au jertfit liberi și demni, față de cei din trecut, avem datoria de a le continua și de a le pune în practică dorințele și visurile.

11 000 de români au murit la Oarba de Maramureș, ca să treacă un aliniament. O fetiță de 12 ani, Măriuca, este înmormântată în Mausoleul de la Mărășești. Oare aceștia și acea copilă nu au avut și ei un vis și o dorință pentru care au murit? Oare noi care trăim în țara în care ei au trăit și pentru care au murit nu suntem datori și nu e firesc să le continuăm acel vis și acea dorință de a fi liberi și de a trăi demn? Cu siguranță că da, pentru că jertfa de sânge este cea care pecetluiește cel mai adânc, care leagă cel mai adânc, dar și care dă cea mai multă putere.

A continua ceea ce au dorit strămoșii noștri este prima datorie față de neam, pentru că nu au dorit întâmplător ce au dorit, ci au dorit după gândul lui Dumnezeu.

Atunci când voievozii au ctitorit atâtea biserici și mănăstiri au împlinit un gând al lui Dumnezeu, pentru a sluji poporului. Când s-au luptat atât de mult, iarăși au împlinit un gând al lui Dumnezeu pentru a apăra poporul.

În istorie învățăm cum se apără libertatea, de cine, dar mai ales de ce este ea asuprită. Căci în această lume, în măsura în care lipsește Hristos din inima unui om sau a unei societăți, acel om sau acea societate devine un lup pentru ceilalți oameni sau pentru celelalte societăți și oricând, și în trecut, și în prezent, și în viitor se poate întâmpla același lucru: niciodată un om nu este lipsit de primejdia de a fi înrobit și nicio țară nu este lipsită de primejdia de a fi înrobită în diferite forme. Către aceasta trebuie să privim cu multă atenție și să căutăm gândul lui Dumnezeu, pentru că doar într-o țară liberă oamenii pot să lucreze așa cum trebuie dragostea.

În perioadele de restriște se nasc martiri și sunt foarte folositori lor și poporului, dar în perioadele de libertate poate să înflorească dragostea.

Bineînțeles că suntem datori față de cei care sunt împreună trăitori cu noi în neam și în primul rând față de cei mai slabi, mai neputincioși și mai vulnerabili, pentru că niciodată nu știm de ce nu suntem noi în locul lor și ei în locul nostru.

Avem noi vreun merit că ne-am născut sănătoși și nu ne-am născut cu o anumită dizabilitate? Fratele nostru, o persoană cu Sindrom Down, este mai puțin frate al nostru și noi mai puțin frați ai lui? Poartă el mai puțin chipul lui Hristos? Este el mai puțin român? Nu. Față de astfel de oameni, pe care uneori avem tendința să-i considerăm de categoria a doua, în special trebuie să ne arătăm purtarea de grijă și dragostea frățească, nu altfel de dragoste.

Trebuie să purtăm de grijă de viitor, căci Dumnezeu a zis: „Creșteți și vă înmulțiți”. Copiii, dar și acei copii de care nu are cine să se îngrijească, nu sunt lăsați degeaba pe lume, ci sunt lăsați pentru cei care pot, ca să aibă grijă de ei. Protejarea copiilor nenăscuți este iarăși datoria noastră, căci atunci se formează trupușorul, dar nu numai trupușorul omului, ci se conformează pentru prima dată sufletul lui.

Poporul român a apărut pe hărțile politice în secolul al XIV-lea, dar plămada lui s-a făcut acum 2000 de ani și vreme de o mie și ceva de ani a fost nevăzut, din punct de vedere al istoriei politice, dar a crescut încet, încet, „lucrat de Dumnezeu”, așa cum se spune, „în pântecele maicii  sale”, căci Dumnezeu a știut fiecare pustnic care a trăit în neamul acesta, fiecare mamă și fiecare tată care a dus neamul mai departe până s-a făcut o organizare statală.

E ușor să fii patriot? În cuvinte, da. În practică, nu. Pentru că a fi patriot înseamnă a te jertfi. Tudor Vladimirescu, când a început revoluția sa, care era pentru oamenii oropsiți, nu pentru schimbarea unui sistem politic, a spus: „Am îmbrăcat cămașa morții”. Deși pe steagul său era Sfânta Treime, deci avea întreaga nădejde că ce face este după Dumnezeu și că în viitor, cândva, va izbândi, știa că a îmbrăcat cămașa morții.

A fi patriot înseamnă a-L iubi pe Dumnezeu și pe aproapele, iar aceasta înseamnă a înlătura egoismul, ceea ce în sine este o jertfire. Nu avem de înfruntat mai puțin în viața noastră, chiar dacă nu trăim într-un război, mai mult decât au avut strămoșii noștri care poate s-au jertfit în războaie. Este o noblețe și un martiriu a muri pentru țara ta, dar este o noblețe și un martiriu de zi cu zi de a sluji pe aproapele tău. Către această slujire suntem chemați, cu smerenie și cu iubire frățească, fără a căuta la fața fratelui nostru, căci tuturor românilor le suntem frați.

Având această dragoste curată, de români, doar așa putem avea dragoste și față de alte neamuri, pentru că dragostea de frați nu poate să existe fără dragostea de părinte. Dragostea de frați își ia izvorul din dragostea părinților.

Pentru că ne-a iubit Dumnezeu întâi ne putem iubi unii pe alții. Pentru a iubi pe cei de alți neam trebuie să ne tragem puterea acestei iubiri din aceeași dragoste a Părintelui Ceresc, pentru că El ne-a iubit și pe noi și pe alte neamuri, fără părtinire. Îngeri păzitori a pus neamurilor și, mai mult decât atât, cu fiecare neam are propria Sa lucrare. Iubindu-ne familia duhovnicească pe care o reprezintă poporul român vom ști cum să iubim familia largă pe care o reprezintă întreaga omenire și nu altfel.

Sfântul Apostol Andrei a fost smerit. Poporul nostru are lipsuri, însă are o cumințenie cu care Dumnezeu l-a binecuvântat. În această cumințenie trebuie să rămânem și să nu ne-o pierdem, însă această cumințenie nu l-a împiedicat atunci când a fost oropsit, atunci când a încercat să fie înrobit, atunci când s-a încercat să fie depărtat de la Hristos, să se apere și nu să se apere singur, ci să-L cheme pe Dumnezeu în ajutor.

Cu rugăciunea celor care s-au jertfit pentru acest neam, cu plângerea păcatelor din trecut și a păcatelor de astăzi și cu toată nădejdea și încrederea în dragostea lui Dumnezeu, care ne-a chemat pe noi la viață și ne-a așezat în acest popor pe care l-a chemat la existență, să sărbătorim această zi, să mulțumim celor de demult, să ne rugăm Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și sfinților care au odrăslit din acest popor și care apără acest popor, precum Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, în a cărui primă ctitorie și loc care îi adăpostește sfintele moaște ne aflăm.

Cu dragostea lui Dumnezeu, a Maicii Domnului și a sfinților în inimă, drumul nostru va avea lumină. Acea lumină care nu este din această lume, acea lumină care ne duce acolo unde ne-a chemat Dumnezeu pe fiecare, și ca neam împreună, în Împărăția lui Dumnezeu. Amin.”

Sursă foto: Mănăstirea Putna

„Niciodată nu mi-am dat seama cât de adânc sunt împlântate rădăcinile neamului nostru în frumoasele plaiuri Bucovinene decât în clipa când Bunul Dumnezeu mi-a ajutat să-mi plec fruntea pe mormântul care adăposteşte cel mai scump tezaur românesc.

Ştefane Măria Ta
Tu la Putna nu mai sta…

Ascultă strigătele disperate ale Marelui Eminescu prin care vorbeşte Neamul nostru întreg!”

Însemnare din cartea de impresii a mănăstirii, 7 noiembrie 1955, Ș. M. din București