
Se apropie Duminica Migranților Români. De multe ori când mă gândesc la românii din diaspora îmi amintesc mărturiile unor femei pe care le-am întâlnit cu ocazia susținerii unor prezentări pro-viață în comunitățile și parohiile din afara țării.
În 2019, într-o vineri după masă, am susținut o prezentare în comunitatea ortodoxă dintr-un oraș din Germania despre sprijinirea femeile în criză de sarcină la Centrul „Sfânta Alexandra Împărăteasa” al Asociației pentru sprijinirea femeii însărcinate și a familiei. La finalul prezentării, a urmat un scurt dialog cu cei prezenți, apoi am participat la Sfântul Maslu.
După ce s-a terminat slujba, o doamnă a așteptat să iasă cei aflați în biserică și s-a apropiat discret. Parcă evita să fie văzută și auzită de altcineva. Mi-a spus că se bucură mult că aude pe cineva vorbind despre criza de sarcină, despre ce trăiesc femeile, despre nevoia de sprijin și de a face ceva pentru ele. La un moment dat a izbucnit în plâns și a zis:
„Mi-e greu să vă descriu câtă durere port în suflet. Nu am vorbit niciodată cu nimeni despre această suferință adâncă. În urmă cu 35 de ani fiind aici, în străinătate, singură, cu multe greutăți și fără oameni alături, mi-am avortat singurul copil. Am crezut întotdeauna că era băiat. De atunci nu există an în care să nu plâng în acea zi, să nu mă gândesc câți ani ar fi avut copilul meu acum, ce ar fi ajuns în viață, cum ar fi arătat. Sunt 35 de ani de când îmi plâng copilul și nu găsesc nici o mângâiere. Când vin la slujbe și când mă rog mă mai liniștesc puțin”.
Apropierea de Biserică a ajutat-o mult în anii care au urmat. A făcut pași reali pentru a ieși din singurătatea și din izolarea în care a împins avortul. Aici și-a găsit încrederea și puterea să vorbească cu oamenii, să caute sprijin, să se spovedească și să scoată afară durerea pe care o ținea închisă în sufletul ei de zeci de ani. În prezent, ajută femei care trec printr-o criză de sarcină.
Sunt foarte multe femei care se luptă cu demonii consecințelor avortului, fiind lipsite de sprijin și după avort, așa cum au fost lipsite de sprijin în timpul crizei de sarcină. Vindecarea e dificilă. În literatura medicală, sindromul post-avort face parte din sindromul post-traumatic. Un pas important în a înțelege ce este din punct de vedere fizic și spiritual avortul și cum pot fi sprijinite femeile în criză de sarcină și cele care au făcut avort este să le ascultăm mărturiile, să ne informăm și să înțelegem ce trăiesc. Apoi urmează sprijinul concret și tenace. Un sprijin pe care îl poți acorda prin credință – credința că o puterea a vieții va lumina sufletul atacat de puterea morții.
Evanghelia acestei duminici ne prezintă vindecarea copilului stăpânit de demon și ne vorbește despre credință. Prin credință vie și sprijin concret se fac minuni și în zilele noastre. Una dintre ele este nașterea unui copil. Pare firesc, dar în fața celui un miliard de avorturi din ultima sută de ani, e o adevărată minune. Dacă avortul rănește lumea întreagă, minunea nașterii aduce o lumină de sus lumii. Și diferența o dă sprijinirea concretă sau nesprijinirea unei femei în criză de sarcină.
Text scris pentru rubrica #vinereapentruviață la Basilica.