Cea mai importantă frământare și dorință a celor care vor să sprijine copiii afectați de traumă este să înțeleagă ce se întâmplă în mintea și în sufletul lor atunci când aceștia trec prin situații traumatizante. Astăzi mă voi referi la ce se întâmplă în mintea și în sufletul unui copil afectat de lipsa de dragoste.

Aproape orice discuție despre întuneric include și o parte despre firescul, necesitatea și beneficiile luminii. Așa că înainte de a vorbi despre cum afectează copiii lipsa de dragoste din partea părinților, să reflectăm puțin la împlinirea pe care o aduce în familie exprimarea dragostei dintre părinți și copii.

Joshua Rogers, unul dintre contributorii FoxNews, povestește o întâmplare emoționantă petrecută în familia lui:

„Într-o zi, eu și soția mea ascultam un playlist cu cântecele Disney împreună cu cele două fetițe ale noastre când a apărut piesa de dragoste «I See the Light» de la «Tangled».

M-am apropiat de soția mea, care era în bucătărie, am luat-o în brațe și am început să dansez cu ea încet. A fost ceva neașteptat și a jenat-o puțin, dar îi mulțumesc că a rămas în brațele mele și a dansat cu mine. Când piesa se apropia de ultimul refren mi-am dat seama brusc că nu suntem singuri. Fetele noastre stăteau acolo urmărindu-ne în tăcere. Piesa se apropia de final și, pe măsură ce instrumentele cântau ultimele note, am decis să le ofer fetelor un final de Hollywood. Am luat chipul soției în mâinile mele și am sărutat-o.

După ce m-am îndepărtat, m-am uitat și am văzut fața fiicei mele strălucind și ochii ei erau plini de lacrimi. (…) «De ce plângi?», a întrebat-o soția mea. Fiica mea și-a pierdut cuvintele, așa că am încercat o altă abordare. «Poți să-mi spui un cuvânt care să descrie cum te simți?», am întrebat-o. Fiica mea s-a oprit, s-a uitat la noi și a spus: «Iubită».

Mi-am amintit că l-am văzut pe tata sărutând-o pe mama în copilărie (…). Am vrut să privesc momentul lor de dragoste și în același timp să mă ascund. Și deși nu existau cuvinte care să descrie ceea ce am simțit în acel moment, privind înapoi știu ce a fost: m-am simțit iubit. Ei construiseră un castel de afecțiune care mă înconjura, făcându-mă să mă simt în siguranță și protejat – cel puțin așa m-am simțit atunci când zidurile erau puternice.”

Zilele trecute am urmărit o ediție a emisiunii «Școala din familie» realizată de Cristina Teleanu la Trinitas TV. Lavinia Stan, mamă a 6 copii și LifeCoach a vorbit despre mamele aflate sub presiune și relația cu copiii. Întreaga emisiune are lucruri interesante și de folos pentru părinți, dar am ales acest scurt dialog care surprinde ce simte un copil când părinții lui se ceartă:

Lavinia Stan, LifeCoach: – „Dacă mi s-a întâmplat să am un dialog mai tensionat cu soțul meu, venea unul mic și spunea: «Vă despărțiți?» Și zic: «Serios? Așa, dintr-o dată ai tras tu concluzia asta?»”

Cristina Teleanu, realizator TV: – „De ce cred cel mai rău lucru în momentul în care se întâmplă un clinci, că se mai întâmplă?”

Lavinia Stan, LifeCoach: „Ei vor ca părinții lor să fie bine. Este realitatea lor de bază și siguranța de care au nevoie.”

Dacă la o ceartă obișnuită dintre părinți copiii reacționează astfel, gândiți-vă ce simt copiii atunci când se confruntă mult timp cu lipsa de dragoste. Știu că nu există familie perfectă sau relații perfecte între părinți și copii, dar înțelegerea a ceea ce se petrece în mințile și în sufletele copiilor în situații dificile ne va ajuta să știm cum să-i sprijinim.

Redau mai jos o mărturie anonimă a unei persoane afectate de lipsa de dragoste din partea părinților:

„Aveam 5-6 ani când i-am văzut prima dată pe ai mei certându-se și pe tata țipând la mama, spunându-i tot felul de lucruri urâte. Nu înțelegeam mare lucru pe atunci, dar îmi amintesc clar două stări sufletești pe care le-am trăit: faptul că ceva s-a zdruncinat iremediabil în interiorul meu și o stare de pericol și nesiguranță pe care o aveam tot timpul.

Când un copil este foarte mic, universul lui sunt părinții, iar dacă între ei există un conflict major sau dacă mama este în pericol, pentru copil înseamnă că întreaga lume este în pericol. Așa au apărut primele semne ale stării de alertă, ale închiderii în sine și ale nesiguranței. La început mă gândeam «Oare de ce tata nu poate să fie și el liniștit, să se poarte frumos?». I-am și spus asta de câteva ori, dar s-a rățoit la mine și m-a alungat. Pe urmă m-am obișnuit cu situația.

Nu spuneam niciodată ce gândesc sau ce simt, pentru că orice cuvânt putea să-l enerveze pe tata și să devină dintr-o dată agresiv. Mintea și sufletul meu erau cele mai sigure spații de păstrare a gândurilor, stărilor și sentimentelor mele în legătură cu ceea ce se petrecea în familie. Acolo nu deranjau pe nimeni, nu erau în pericol de a fi aflate de cineva, nu ar fi putut să mă certe sau să mă bată cineva pentru ele. Tot pe acest principiu nu am avut niciodată un jurnal, așa cum aveau alte fete de vârsta mea. Nici ai mei nu vorbeau vreodată despre ce simt. Tata când se enerva devenea agresiv, arunca lucruri, înjura și se comporta urât, iar mama doar plângea pe ascuns, fără să spună nimic. Uneori mă vedea plângând și îmi spunea să nu mai plâng, că doar oamenii proști și slabi plâng, așa că mi-a luat aproape 20 de ani să pot să plâng în prezența cuiva.

N-am vorbit vreodată cu prietenii sau colegii despre ce se întâmpla la mine acasă, fiind convinsă că doar mie mi se întâmplă și că sunt singura care trece prin această situație. Și apoi exista și teama: dacă părinților mei nu pot să le spun deschis ce simt, cum voi putea să le spun altora? Cum aș putea să am încredere? Mai târziu am avut ocazia să văd că mulți copii și adolescenți gândeau exact la fel, chiar dacă în grupul de prieteni erau persoane cu aceleași situații, dar din aceeași teamă nu vorbeau cu ceilalți.

Pe la 12 ani m-a apucat revolta. Nu mai suportam că mama era în postura de victimă neajutorată și am început să o apăr. Îl mustram pe tata de fiecare dată când se purta urât cu ea. Nu o făceam din ură față de tata, ci din convingerea că mama e în pericol și i se va întâmpla ceva mai rău dacă nu fac nimic. Însă tata a fost și este convins că «eu țin cu mama și pe el nu-l iubesc» și se purta mai rău cu mama, spunând că din cauza ei am devenit așa, că «ea îmi bagă prostii în cap». Până pe la 16 ani am fost într-o continuă revoltă față de tata.

Revolta s-a temperat când am întâlnit un duhovnic care m-a ajutat să mă opresc din a-l mustra pentru comportamentele negative pe care le avea. După ce m-am oprit, am început să mă rog pentru el și să încerc să înțeleg ce se petrece în mintea și în sufletul lui. Acum știu că și-a dorit foarte mult o fată, știu că mă iubește și dacă mâine mi s-ar întâmpla ceva n-ar sta pe gânduri să mă salveze, dar din păcate în amintirile mele nu există nici un gest de afecțiune, nici un cuvânt de dragoste și nici o îmbrățișare din partea lui.

În ziua în care am împlinit 18 ani m-am dus plângând la tata și i-am spus ce aveam pe suflet, ce mă durea legat de comportamentele lui. L-am întrebat de ce a s-a purtat așa atâția ani, de ce nu putea fi și el un om normal, care să trăiască în pace cu soția și copiii lui. Mi-a răspuns sincer că așa a știut el să-și mențină familia și copiii, că n-a putut altfel, că n-a putut mai mult, că așa a fost și la el acasă. L-am îmbrățișat pentru prima dată în viață și l-am iertat.

A fost un început pentru a înțelege că, de fapt, nu e un agresor fără inimă, care vrea răul familiei cu orice preț, ci o victimă. Am descoperit, în spatele problemelor de violență din familia mea, că în ultimele 3 generații din familiile părinților mei lucrurile s-au întâmplat aproape trase la xerox. Tata era așa și pentru că a trăit acasă la părinții lui exact stările și sentimentele pe care le-am trăit eu în familie noastră și devenise incapabil să exprime emoții și sentimente. Nu putea să comunice pentru că nici părinții lui nu au comunicat deschis cu el. Urmarea? A crezut că singura metodă de a face față provocărilor vieții și de a rezolva probleme este agresivitatea și violența.

Cu toată înțelegerea pe care am avut-o față de părinții mei, la un moment dat m-am îndepărtat de ei. Mi-am spus că voi construi o nouă viață, că nu voi repeta comportamentele și experiența în viața mea, că vreau să stau departe de un astfel de model familial. Numai că într-o zi am realizat că «semăn cu tata» și moștenesc mai multe trăsături din comportamentul lui. Cum apreciez eficiența, mi-am dat seama că pierd timp inutil dacă neg realitatea, așa că m-am apucat să caut soluții, fără să-l urăsc sau să mă urăsc pe mine.

În practică schimbările nu sunt simple și durează de ani de zile. Însă m-au ajutat trei lucruri:
• mersul la biserică și modelele curate, morale ale sfinților – acestea mi-au dat certitudinea că firescul, normalul, dragostea, relațiile arată diferit față de ce trăisem în familie și că se poate trăi corect;
• cartea «De la moarte la viață» a Părintelui Paulin Lecca, pe care am descoperit-o în adolescență, exact când mă întrebam ce aș putea face ca să nu repet greșelile din familia mea. Și am aflat repede. Dacă sunteți curioși, citiți :).
• un îndrumător sufletesc care m-a sprijinit continuu, ani de zile, fără să se descurajeze descoperind problemele și greșelile mele. Un om care a știut să dăruiască dragoste, sprijin și încredere.”

Așa că, înainte de a vorbi despre cum îi afectează pe copii lipsa de dragoste din partea părinților, să reflectăm puțin la împlinirea pe care o aduce în familie exprimarea dragostei dintre părinți și copii.