Adaptare după Kevin Burke, It Takes a Village … To Abort a Child, afterabortion.org

Fără îndoială, cunoașteți proverbul african „este nevoie de un sat ca să crești un copil”.

Citiți cu atenție următoarea mărturie despre avort, publicată de Dora, din Texas, pe site-ul Silent no more awareness. Uitați-vă la persoanele pe care le-am subliniat în text, căci ele au avut o influență decisivă în decizia de a avorta copilul.

După cum veți vedea, avortul este foarte rar ceea ce se spune adesea că este: „o decizie personală a femeii”. O persoană care de-a lungul anilor a auzit nenumărate povești despre avorturi, precum cea de mai jos, ajunge la concluzia că de multe ori este nevoie de un sat întreg pentru a avorta o fată sau un băiat nenăscut. E un îndemn pentru noi să fim conștienți că în jurul nostru există adolescente, tinere, femei în criză de sarcină, care sunt presate să facă avort și pe care dacă noi nu le sprijinim s-ar putea să nu aibă alt sprijin.

Povestea Dorei:

Când am aflat prima dată că sunt însărcinată, m-am simțit emoționată și neliniștită; cu toate acestea, avortul nu era o opțiune în mintea mea în acel moment. Prima persoană căreia i-am spus a fost fratele meu mai mare, care se afla acasă când am făcut testul de sarcină (părinții mei erau la serviciu, eram singuri acasă). Am intrat în camera lui și i-am spus că sunt însărcinată, iar el a reacționat lovind cu pumnul în geam, spărgându-l. M-am speriat și m-am supărat destul de tare din cauza gestului său…

Când am reușit în sfârșit să-i spun prietenului meu că sunt însărcinată… mi-a spus că există și alte opțiuni. Imediat am simțit dezamăgire și tristețe. Am fost copleșită de emoții intense de frică, confuzie, furie, resentimente, lipsă de speranță și anxietate. I-am spus că mă voi gândi la asta…

Nu știu de ce am făcut o fotografie cu noi în aceeași seară, în mașină. Adesea mă uit la această fotografie, dorind să pot reveni în acel moment și să-i spun că aleg copilul. Nu știu de ce am păstrat acea poză… dar încă o păstrez. Din când în când mă gândesc la acel moment și văd tristețea ascunsă în spatele unui zâmbet și îmi aduc aminte de acele sentimente intense și de ruptura care începea să apară între noi.

Când am ajuns la apartamentul prietenului meu, colegul său de cameră și alți doi prieteni erau acolo și se uitau la televizor. Le-am dat vestea împreună… Îmi amintesc că tot restul serii ei au stat de vorbă cu mine în sufragerie și îmi spuneau că cea mai bună alegere ar fi să fac avort. Le-am spus că nu sunt sigură de alegerea mea, dar mi-au zis că suntem prea tineri și nu putem crește un copil singuri.

Eram atât de confuză și îmi amintesc că m-am gândit că va trebui să mă împotrivesc tuturor pentru a păstra acest copil și că nu voi avea niciun sprijin dacă nu voi face avort. Prietenul meu mi-a spus că un văr de-al lui (cu câțiva ani mai mare) a lăsat recent o fată însărcinată. Mi-a spus că tatăl și mama vărului au fost foarte dezamăgiți de el și de modul în care și-a stricat practic planurile pe care le avea în viață. Prietenul meu mi-a spus că nu vrea să fie o dezamăgire pentru părinții săi.

Îmi amintesc că mă gândeam că îmi voi pierde prietenul (de care eram obsedată în acel moment) dacă aș decide să păstrez copilul. Îmi amintesc că mă gândeam că îl iubesc atât de mult, încât nu doream să se simtă legat de mine din cauza unui copil. În acel moment eram convinsă că fac cel mai altruist lucru, că fac ceva pentru el. Toți prietenii lui mi-au spus asta, el mi-a spus asta, și eu i-am crezut.

Din păcate, am cedat presiunii și am cedat minciunilor. Deși cu toții am fost de acord cu decizia, mă simțeam complet singură și am căzut într-o depresie.

Prietenul meu a făcut o programare în următoarea săptămână și am mers singură la o clinică Planned Parenthood (el era la lucru). Personalul de securitate era numeros, iar protestatarii din fața clinicii erau mulți. În timp ce așteptam pe hol îmi amintesc că m-am uitat în jur și am văzut multe fete tinere, unele cu ochii roșii de plâns și altele într-o stare inertă… Eu eram una dintre puținele care veniseră singure. Eram speriată și supărată. Încă încercam să mă conving că aceasta este cea mai bună decizie.

Asistenta medicală m-a luat în primire și mi s-a făcut o informare scurtă despre ce avea să se întâmple. Mi-au dat niște pastile (pastilele RU-486 fabricate de Laboratoarele Danco). Am luat prima doză acolo (prima doză de pastile care oprește dezvoltarea copilul, dar nu provoacă încă avortul) și, aproape imediat, am regretat decizia.

Cu lacrimi în ochi, am întrebat-o pe asistentă dacă mă pot răzgândi. I-am spus că nu sunt sigură că pot să fac asta până la capăt. Eram disperată să primesc niște încurajări de la cineva, de la oricine. Mi-a spus că da, mă pot răzgândi, dar m-a încurajat să merg mai departe cu avortul. Mi-a spus că dacă nu iau cea de-a doua doză, bebelușul meu va rămâne cel mai probabil cu dizabilități severe. [Dora nu a primit informații despre tehnica de inversare a avortului medicamentos, posibilă în acest moment al avortului].

Nu suportam să mă gândesc și nici nu credeam că voi fi în stare să trăiesc văzându-mi copilașul suferind din cauza deciziei mele. Acum, privind înapoi, aș fi făcut orice ca să-mi salvez copilul, dar atunci mi-a fost teamă, așa că am ales să merg mai departe.

M-am dus acasă la prietenul meu și am așteptat să treacă timpul până ce trebuia să iau a doua doză, doza care urma să provoace avortul. Mi-aduc aminte că stăteam pe canapea cu prietenul meu și cu tovarășii lui, uitându-ne la televizor și mă simțeam total amorțită.

Era timpul să iau și cea de-a doua și ultima doză. După ce am înghițit pilulele și a trecut timpul de dizolvare de aproximativ 10 minute, am început să am niște crampe intense. Când acestea au devenit insuportabile, m-am dus la baie, am încuiat ușa și am simțit cele mai crunte dureri pe care le simțisem până atunci.

M-am așezat la toaletă și m-am îndoit din cauza durerii. Îmi venea să țip, dar prietenul meu și amicii lui erau după ușă, în sufragerie, uitându-se la televizor (era un apartament mic). Am luat un prosop în gură ca să nu țip și aproape că am leșinat.

După ce m-am ridicat, am văzut sânge peste tot. Am văzut părți din bebelușul meu, o imagine pe care nu voi putea vreodată să mi-o șterg din minte. Am căzut în genunchi de durere și îmi venea să leșin. Îngrijorată că băieții vor vedea sângele și părticelele, m-am ridicat în genunchi și am început să strâng.

În tot acest timp nu mă gândeam decât că nu vreau ca ei să vadă ce am văzut eu și să rămână traumatizați și speriați așa cum am fost eu. Când am ieșit din baie eram gata să leșin, dar prietenul meu m-a ajutat să ajung în pat.

Următoarele două săptămâni au fost în ceață. Nu-mi amintesc decât că am stat în pat, plângând și dormind. Nu am mâncat, nu m-am spălat, nu am răspuns la telefon, nu m-am dus la școală sau la serviciu. Nu voiam să mă dau jos din pat.

M-am dus singură pentru control la clinica Planned Parenthood după câteva săptămâni (din nou, prietenul meu era la lucru). Asistentele m-au verificat și mi s-a spus că avortul nu a avut succes. Părticele din bebeluș se aflau încă înăuntru. Pilula nu le-a eliminat pe toate. Era o șansă de unu la un milion să nu funcționeze (după cum mi-au spus acolo) și eu eram acel unu.

Trebuia să mi se facă un chiuretaj de urgență. Mi-au spus că dacă mai așteptam sau dacă nu veneam pentru control, puteam să mor. Asistenta m-a trimis imediat într-o sală unde urma să mi se facă procedura și în tot acest timp auzeam femei care țipau pe hol. Se auzea ca într-o casă de tortură.

M-au dus într-un salon mic pentru o informare scurtă despre ce urma să se întâmple. În acest moment, tremuram din toți rărunchii și nu mai eram în stare de nimic. Când asistenta a văzut că mi se înrăutățește starea, mi-a oferit niște sedative ca să mă calmez. Am luat destul de multe și am devenit complet absentă, atât fizic cât și psihic. Eram ca un zombie. Nu mă mai interesa nimic în acel moment.

Au terminat consultația și m-au dus în sala de operație. Am văzut atunci masă plină de instrumente chirurgicale, toate pline de sânge. M-au trimis din greșeală într-o sală în care nu făcuseră curățenie… dar în acel moment eram prea drogată de la medicamente ca să-mi mai pese.

În timp ce îmi făceau chiuretajul, mă gândeam că bebelușul meu era un luptător. Vina începea să-mi cuprindă toți rărunchii și abia așteptam să se termine, să mă duc acasă să mă întind în pat. După ce au terminat procedura, l-am sunat pe prietenul meu și l-am rugat să vină să mă ia. Îi spusesem ce urma să se întâmple înainte de procedură și s-a învoit de la serviciu.

Următoarele șase luni din viața mea au fost pline de depresie. Am început să beau mult și să fumez iarbă în fiecare zi ca să evadez. Deseori mă tăiam cu lama ca să mă eliberez de durerea pe care o simțeam înăuntrul meu.

Îmi amintesc că, într-o seară, am scris chiar și o scrisoare de adio. Mi-am luat la revedere de la toată familia mea. Dar, prin mila Domnului, în timp ce-i scriam mamei mele scrisoarea de adio, nu am putut rezista gândului că o voi face să sufere foarte mult. Doar iubirea pentru mama mea m-a determinat să nu merg până la capăt și să nu mă sinucid. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a amintit de iubirea pentru mama mea în acel moment, care mi-a salvat viața.

Am renunțat la școala de asistente medicale. Nu mâncam aproape deloc. Ajunsesem la 49 de kg – și sunt destul de înaltă. Nu-mi mai vizitam familia și prietenii. Nu făceam decât să stau în pat, ținându-mă de prietenul meu. Am fost diagnosticată cu anxietate severă și tulburări de panică.

Bineînțeles că, până la urmă, m-am despărțit de prietenul meu. Apoi am trăit mulți ani într-un mod autodistructiv din cauza avortului făcut. Mă îmbătam de trei–patru ori pe săptămână, mă drogam în fiecare zi, mă puneam în situații care îmi puteau fi fatale… mă culcam cu bărbați pe care nu-i cunoșteam deloc. Nu-mi mai păsa de nimic; singurele momente în care mă simțeam mai bine era când mă „distram” la petreceri, înecându-mi tristețea în băutură.

Într-o zi, în timp ce mă aflam într-un parc, am simțit toată durerea mea dintr-o dată… Am simțit cum inima mea literalmente era distrusă. Am țipat în agonie și durere din cauza adevărului cu care mă confruntam…

Am știut întotdeauna despre Iisus. Am fost crescută în credința romano-catolică și am fost la o școală privată catolică. Dar abia în acel moment, am simțit nevoia de Iisus în viața mea și abia atunci L-am rugat să mă ajute. L-am rugat să mă vindece. L-am rugat să mă ierte. În acea zi L-am descoperit cu adevărat pe Hristos.

Hristos cu adevărat m-a vindecat și m-a pus pe picioare. M-a îndrumat spre terapia de care aveam nevoie și acolo am continuat să mă vindec de toate abuzurile din copilărie și de trauma avortului… Chiar dacă va trebui să trăiesc toată viața cu decizia pe care am făcut-o și să plâng pierderea copilului meu, știu că sunt iertată… și după 11 ani am învățat în sfârșit să mă iert.

Am găsit vindecare și voi continua totdeauna călătoria mea spre iertare… nimeni nu se vindecă vreodată complet de un avort. Iisus mi-a arătat că, cu cât împărtășesc povestea mea altora, cu atât mai mult primesc vindecare.

„Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos.” (2 Corinteni 12:9).

Nu mai sunt femeia rănită care eram cândva – Dumnezeu m-a restaurat și m-a răscumpărat și în El sunt o nouă ființă! Cereți Domnului iertare, El vă va da!

Sunt acum un copil al Domnului – curățată, nu mai stau în patimi și dependențe, fără să mă mai rănesc, sunt căsătorită și am doi băieți! Și toate acestea prin harul și mila Domnului Iisus Hristos.