
Stimate părinte Hrisant,
Vă invităm la școala noastră din Spinalonga, pentru a ne cunoaște.
Învățătorul Emmanuil Rontakis și elevii săi
Inima lui blândă a tresărit. Luni dimineață a deschis ușa școlii și a rămas fără grai. Se aștepta să vadă un spațiu modest, fără lucruri necesare sau fără ornamente care împodobesc o școală normală, însă a fost surprins în mod plăcut.
Douăzeci și opt de copilași, așezați în băncile de lemn aproape noi, îmbrăcați în uniforme școlare albastre, îl întâmpinau exemplar. Îndată ce l-au văzut s-au ridicat în picioare, încrucișându-și mâinile.
– Bine ați venit, părinte Hrisant!, au zis împreună, într-un glas.
– Bine ați venit, părinte Hrisant!, a repetat cu un zâmbet cald Manolios, învățătorul, care stătea la catedră, acordându-i toată atenția părintelui.
– Bine v-am găsit! A zâmbit el emoționat.
A simțit cu duioșie că inima i se încălzea în acel spațiu în care fiecare colțișor îi amintea cu nostalgie de vârsta copilăriei. Elevii așteptau nerăbdători, aproape nemișcați, semnul Rinei. S-au așezat în bănci, punându-și mâinile în față.
– Vai, ce frumoși sunteți!, a zis părintele Hrisant, privind mirat în jurul lui. (…)
Copilașii urmăreau ochii părintelui, care priveau pereții clasei lor mari.
– Așadar, petreceți foarte bine la școală, nu-i așa?, a întrebat invitatul lor.
– Da…, da…, au răspuns toți tare, într-un glas.
– Și-l iubiți pe bunul vostru învățător?
– Da…, da…, au strigat iar și mai tare.
– Și el vă iubește. Mult! Pe cine iubește mai mult?, i-a șicanat el.
Și îndată a început cearta.
– Pe mine mă iubește mai mult domnul!
– Ce spui, frate? Glumești? Pe mine mă iubește.
– Domnule, m-a lovit.
– Bine ți-am făcut!
Manolis a vrut să-i mustre, dar părintele Hrisant părea că se bucura de acea scenă.
– Liniștiți-vă! Liniștiți-vă!, a spus, dând din mâini, și îndată s-a lăsat tăcerea. Vă voi spune un secret, ca să nu vă mai certați. Domnul vostru vă iubește pe toți mult, foarte mult. Mi-a spus mie personal, s-a prefăcut că zice pe ascuns, ca să nu audă învățătorul.
Ei ascultau cu atenție.
– La fel pe fiecare, chiar și mai mult, vă iubește Hristos, care de acolo, de deasupra tablei, vă binecuvintează. (…)
Zâmbetele de satisfacție umbreau fețele lor de copii.
– Acum haideți să ne cunoaștem mai bine, a spus părintele Hrisant, scoțând din geantă o sacoșă transparentă cu bomboane colorate.
– Veniți, unul câte unul, cuminți, pe rând. Veți lua câte o bomboană și îmi veți spune tare numele. (…)
Fiecare nume devenea rugăciune în inima părintelui Hrisant. „Doamne, miluiește-i pe Hristea, Zoia, Despina, Angelica, Teodor…”. Douăzeci și șapte de rugăciuni „Doamne miluiește” au urcat blând spre tronul lui Dumnezeu.
Ultima s-a apropiat o micuță căreia i se citea o nedumerire în ochișori. (…)
– Tu cine ești?, a întrebat cu duioșie preotul și s-a aplecat spre ea.
Fetița privi nedumerită.
– Spunei numele tău!, a ajutat-o Lefteris din banca lui.
– …ula, a șoptit prunca nevinovată zâmbind.
– Fanoula, a tradus învățătorul. Este cea mai mică și cea mai nouă elevă a noastră, de care toți au grijă.
Părintele Hrisant n-a rezistat. A ridicat-o pe micuță în brațe. A strâns-o la pieptul lui, sărutând-o pe frunte. Un ropot lung și zgomotos de aplauze a izbucnit în clasă. Dintr-o dată toată clasa a început să aplaude fără reținere. Un preot sănătos, de pe tărâmul celor vii, îl luase în brațe pe unul dintre copiii pedepsiți de soartă, părăsiți, de pe care toți își luaseră mâinile. Din ochii copiilor mari curgeau pe ascuns lacrimi. Își aminteau de momentele când și ei fuseseră îmbrățișați și simțeau durere în inimă. (…)
– Ați văzut, părinte Hrisant? Par așa liniștiți, dar sunt niște flăcări aprinse. Tot timpul fac nebunii!, a zis blând, cu o duioșie care greu i se ascundea în glas.
Preotul l-a bătut ușor pe umăr… Au ieșit împreună, coborând treptele din curte. Pentru câteva clipe s-au uitat la ei fără să vorbească. Se jucau nepăsători, ca toți copiii de pe pământ. Lepra ceda neputincioasă în fața bucuriei firești a copilăriei.
– Îți mulțumesc, fiule!, a murmurat părintele Hrisant! Astăzi m-ai înviat. Mi-ai dat zece ani de viață.
– Îi iubiți pe copii, părinte Hrisant, a răspuns el. Aveți un anumit fel de a vă apropia de ei.
– Nu mai bun decât al tău. M-ai impresionat. Cu adevărat îți spun, fiule, o asemenea școală n-am mai văzut. Felicitări! Dumnezeu să sfințească lucrarea ta!
Manolios nu i-a răspuns. Cuvintele părintelui îl dureau. Se uita la copiii. Ochiii i se adânciseră în orbite.
– Ce să vă spun, părinte?, a șoptit.
A tăcut puțin.
– Sunt patru ani de când am venit pe insulă, a început, supunându-se nevoii de a-și mărturisi suferința ascunsă. Când am ajuns aici, un singur lucru mă măcina: că am lăsat școala mea din lume. Copiii plângeau prăbușiți în băncile lor și plângeam și eu. Zi și noapte mă gândeam la ei. Cugetam la viața mea din acea școală și mă topeam. „Aici ești inutil, mort”, îmi spuneam. Dar am văzut că există și aici copii. I-am adunat și le povesteam întâmplări din Biblie și din alte cărți. Administratorul m-a văzut și s-a bucurat. „Vom face o școală, a zis într-o zi cu hotărâre. O școală normală”.
Și am făcut. Am găsit acest grajd părăsit și toți am construit școala. Iar administratorul a cerut să fim ajutați de pe malul celălalt. Să ne trimită hărți, bănci și instrumente de măsurat. Eu mă bucuram. M-am pus pe treabă. A venit Rina, acest înger care mi-a dat aripi. E plină de idei și de visuri… Iar acum, părinte, ea ține vie această școală, chiar dacă nu știe, a zis și și-a plecat supărat capul.
De trei luni mă doare inima și mă chinuiesc. Când l-am pierdut pe Mihalakis, un băiețel de zece ani, m-am topit, n-am suportat. „Ce faci?, striga în mine o voce sarcastică și respingătoare. Ce crezi că faci pe această insulă? Acești copii nu au viitor. Ce pot face cu toate cunoștințele pe care le adună mintea lor? Doar din ambiție o faci… În felul acesta simți că n-ai murit, că ești încă învățător”. Această voce mă tortura și câștiga teren în mine, ca o cangrenă. „În lume, mă gândeam, lucrarea ta avea un rost. Pregăteai copiii pentru viață. Aici ce viață au? Și, chiar dacă au, ce vor face ei cu geografia ta, devreme ce nu vor ieși niciodată din această temniță?”
Aceste gânduri îmi războiesc mintea și îmi taie în fiecare zi cheful de lucru. Poate, dacă n-ar fi fost Rina și cei din Spinalonga, care mă consideră bun, așa cum mă consideri și tu, acești sărmani copii, care mă privesc în ochi cu dăruire, ar fi părăsit școala, părinte. Nu zic, îi iubesc. Dar nu mai suport aceste gânduri!, a strigat cu reproș. Cât sunt în clasă, mă bucur, cât mai pot simți încă bucurie. Dar când ies din clasă, aceste voci mă războiesc, asemenea Eriniilor pe ucigași, și-mi pierd nădejdea, a încheiat cu o durere sinceră în glas.
Fața i s-a schimonosit din cauza luptei crâncene a sufletului său cu ispita.
– Te războiește vicleanul diavol, ca să strice lucrarea lui Dumnezeu, a zis părintele Hrisant, mânios pe potrivnicul cel urâtor de oameni. Alungă vocea aceasta, fiule! N-o asculta! Îți spune minciuni, amăgitorul!, a continuat. Și obrajii lui palizi s-au îmbujorat de căldura sufletului. Spune-mi, ce treabă faci aici? Cum te strigă ceilalți?
– Învățătorule, a răspuns nedumerit Manolios.
– Și ce înseamnă „învățător”?
– Înseamnă să-i înveți pe copii carte, a zis scurt și simplu Manolios, silabisind ultimul cuvânt, ca un copil de clasa întâi.
– Nu! Nu numai asta, l-a corectat părintele Hrisant. „Învățător” înseamnă să-i înveți pe copii, înainte de toate, despre Dumnezeu. Să iei un boț de lut și să faci din el cer. Dumnezeu ți l-a încredințat. Ți-a lăsat tot ceea ce e mai sfânt; tot ce a iubit mai mult inima Lui dumnezeiască; pe copiii curați și moi ca lutul, pentru a imprima în ei chipul Său dumnezeiesc, iar apoi să dai înapoi în mâinile lui ale Sale dintru ale Sale. Crezi că ești inutil pe această insulă. Spune-mi, eu sunt inutil aici?
– Vai de mine, părinte, a protestat învățătorul. Ce spuneți?
– Așadar, eu cu tine săvârșim aceeași lucrare pe insulă. Liturghisim împreună în fiecare zi într-o biserică. Fiindcă sala ta de clasă este sfântă, ca Biserica Sfântului Pantelimon, iar catedra ta este Sfânta Masă pe care Îl slujești pe Hristos, prin cuvântul Lui cel fără de trup, cu care hrănești sufletele, la fel cum eu slujesc cinstitul Trup și Sângele lui pe Sfântul Jertfelnic, cu care ne împărtășim. Dumnezeu ne-a dat amândurora să ne îndeletnicim cu aceeași lucrare a lui: mântuirea sufletelor. (…)
– Spui că acești copii nu au nevoie de tine aici, fiule! Mai mult decât au cei din lume. Îi vezi, aleargă, se joacă fiindcă sunt copii, dar ce crezi? Nu poartă în sufletele lor răni adânci? Cine va vindeca aceste răni, în afară de Dumnezeu, despre care îi înveți la școală? Unde vor găsi alt sprijin pentru a-și duce boala?
Spui că învățătura ta este zadarnică pentru acești copii. De ce? Oare ei nu simt ca toți copiii de pe pământ? Nu te întreabă curioși despre tainele lui Dumnezeu? Ce s-ar întâmpla cu acești copii dacă ar fi lăsați să cutreiere nesupravegheați pe ulițele insulei? Sufletul lor ar întâlni răul. Și apoi, dacă Dumnezeu va vrea să se găsească leacul și acești copii să se facă bine, cum se vor întoarce în lume neșcoliți, ca niște lemne neșlefuite?
Manolis asculta nemișcat. Cuvintele părintelui Hrisant îi atingeau sufletul, ca razele de soare care încălzesc pământul înghețat.
– De aceea îți spun, fiule, a continuat preotul. Lucrarea ta aici este uriașă, deși nu-ți dai seama de asta. Se împlinește în tăcere pe acest pământ neluat în seamă, dar valoarea ei se măsoară în ceruri, în veșnicie. N-o părăsi, învățătorule.
Lacrimi mari și calde curgeau pe fața lui Manolios. Respira ușurat, ca omul care s-a eliberat de o povară grea care îl apăsa. A sărutat mâinile părintelui Hrisant.
– Îți mulțumesc! Îți mulțumesc, părinte Hrisant! Dumnezeu te-a trimis aici.
– Și pe tine tot Dumnezeu te-a trimis, fiule, a zis blând preotul, mângâindu-l pe cap. Luptă-te cu acea voce care te războiește! Deși îți strigă să renunți, tu să faci împotrivă. Să faci și alte lucruri noi la școală, încât să se rușineze cel nerușinat și să te lase în pace. Continuă! Nu renunța, învățătorule! Nu ceda!
Glasul părintelui răsuna biruitor în sufletul său.
– Voi continua! Voi continua, sfinte a lui Dumnezeu!, a șoptit cu râvnă.
I-a privit pe copiii care se jucau nepăsători, supravegheați de Rina. Și-a deschis brațele, ca și cum a vrut să-i îmbrățișeze pe toți și să-i ducă la Dumnezeu.
– Împreună, a murmurat cu un glas mângâietor și sigur. Împreună, părinte Hrisant! Vom face multe pentru această școală!
În ochii lui care străluceau se citea hotărârea. Acea hotărâre specifică tinereții, care este asemenea unei dorințe mari și îndrăznețe.
– Voi fi lângă tine, Manolios!, l-a încredințat preotul. Și mă voi ruga. Să-mi dai numele lor ca să-i pomenesc în fiecare zi la nevrednicele sale rugăciuni și la Sfântul Jertfelnic.
Ochii tânărului străluceau și mai tare. Un zâmbet triumfător i-a brăzdat buzele. O bucurie proaspătă îi încălzea sângele, prima dată după pierderea lui Mihalakis. Părintele îi dăruise Învierea, îi arătase o perspectivă nouă, mai largă decât înainte. O perspectivă cu dimensiuni cerești. Și-a ridicat ochii spre cer…
Părintele Hrisant s-a întors emoționat acasă. Acea insulă îi dăruia, din când în când, ca niște bucăți de anafură, suflete frumoase, suflete curate, adevărate, luptătoare, pentru a sluji nevoilor lor.
– Doamne, miluiește-l pe Manolios, pe copii, pe Vasilis, pe Marina, pe femeile voluntare…
Sub duhoarea rănilor putrede, Spinalonga ascundea o mireasmă neprețuită, o suflare curată de iubire și smerenie.
Maria Pastourmadzis, Iubește-mă! (Sfântul Leproșilor), Editura Egumenița, 2017
Cartea poate fi achiziționată de aici.