Ce scriu aici nu o să vedeți la TV. Eram la masă într-un restaurant cu câțiva tineri și un preot. În timp ce stăteam de vorbă s-a apropiat de masa noastră un băiat de vreo 9 ani să ceară bani pentru familia lui. Un copil foarte politicos și cu mult bun simț.

Părintele l-a rugat să se așeze pe un scaun lângă noi și l-a întrebat dacă îi e foame. Apoi au vorbit despre familia lui. L-a încurajat, l-a mângâiat, i-a lăsat un număr de telefon și i-a dat banii pe care îi avea. Copilul s-a emoționat, a rămas fără cuvinte când a văzut că îi dă cineva mai mulți bani. Ne-am emoționat și noi de mirarea și inocența din ochii lui, dar și de dragostea pe care părintele a revărsat-o față de copil.

Ne-am luat la revedere, copilul s-a îndepărtat puțin, iar părintele l-a întrebat dacă se va duce să ceară ajutor și la celelalte mese. Mai avea puțini bani de strâns. Copilul a răspuns că nu îndrăznește, să nu-l certe cei de la restaurant. Părintele s-a ridicat de la masă, l-a luat de mână și a vorbit cu cineva de la restaurant să-l lase să vorbească și cu oamenii de la celelalte mese.

Întâmplarea a făcut că în colțul opus al restaurantului era la masă primarul unui alt oraș, un om cu mulți bani. M-am uitat discret la reacția pe care a avut-o primarul când a ajuns copilul la masa lui. I-a dat un leu și a încercat să scape repede de el.

Copilul a plecat. Gândul părintelui e tot la copil și la familia lui. Mie mi-a trecut foamea instant. Stau cu un nod în gât încercând să nu plâng.

Nu ai nevoie de ceva special să (te) dăruiești. Totul e să nu treci indiferent pe lângă cei care au nevoie de sprijin.

Foto: Pixabay