Înainte să vă spun de ce, îngăduiți-mi să vă spun o poveste. În urmă cu câțiva ani m-am întâlnit cu cineva în trei locuri diferite: la o nuntă, la un hram și la o înmormântare. Nici unul dintre cele trei evenimente nu aveau vreo legătură directă cu familia mea, dar eram pe acolo și încercam să dau o mână de ajutor. La un moment dat această persoană m-a oprit din treabă și m-a întrebat: „Auzi, dar tu nu ai ceva important de făcut cu viața ta? De ce te implici și nu-ți vezi pur și simplu de ale tale?”. Așa am început să-i povestesc despre primii ani de copilărie petrecuți la țară, într-un sat izolat.

Pe scurt, regulile erau așa: când cineva se căsătorea, bărbații mergeau și montau cortul de nuntă, iar femeile se adunau și pregăteau mâncarea și toate cele necesare pentru nuntă. Când murea cineva din sat, bărbații mergeau și se ocupau de mormânt, femeile de pregătirile pentru înmormântare și pomeni. Când lua foc casa unei familii, femeile ajutau cu ce puteau, iar bărbații reconstruiau casa. Mâncarea de la hramul bisericii era pregătită tot de femeile din sat.

Bunica din partea tatălui a născut și crescut nouă copii. Îmbrăcatul copiilor duminica dimineața în haine de sărbătoare și mersul la slujbă era un ritual care avea loc în fiecare săptămână. Postul, rugăciunile de dimineață și de seară, relația cu Dumnezeu, cu Maica Domnului și sfinții erau firești ca bună ziua. Respectul față de preoți era profund. Oamenii nu erau prea școliți, nici nu aveau situație materială bună, dar mama își amintește până în ziua de astăzi de un preot care, acum 25 de ani, le-a dat o lecție de viață. Părintele încuraja mereu oamenii să fie milostivi și să-i ajute pe cei mai săraci decât ei, iar o femeie l-a întrebat: „Părinte, dacă nu am ce să dau de pomană unui om sărac, dar totuși vreau, ce să fac?” Iar Părintele i-a răspuns: „Și un pahar de apă dat unui om însetat contează în Împărăția Cerurilor”.

Rugăciunile la intrarea și la ieșirea din clasă erau firești. Voi păstra toată viața în inimă chipul unei învățătoare care ne-a vorbit prima dată despre Sfântul Nicolae. Părinții nu le spuseseră despre Moș Nicolae copiilor din sat, pentru că nu prea aveau ce să le pună în ghetuțe. În ziua Sfântului, doamna învățătoare ne-a povestit viața lui și ne-a spus că Sfântul Nicolae a trecut pe acolo cât am lipsit și ne-a lăsat în dulap o cutie de turtă dulce. A fost cea mai mare bucurie a copilăriei și toți eram convinși de prezența Sfântului.

Bunica și-a crescut copiii aproape de Biserică. Nepoților nu le-a dat lecții și nici nu a fost nevoie. Serile în care o zăream rugându-se la icoana Maicii Domnului cu candela aprinsă, colindele pe care ni le cânta când eram mici, efortul ei de a ține familia unită spiritual au făcut-o să devină o rugătoare pe care acum o avem în ceruri. A știut dinainte că va muri. A chemat toți copiii care mai erau în viață, și-a cerut iertare, le-a dat ultimele sfaturi și a plecat în pace.

După ce părinții mei s-au mutat în București, m-am hrănit spiritual din tot ce trăisem și văzusem în copilărie și credeam că toți oamenii din jurul meu trăiseră la fel. M-a durut să descopăr cum a smuls comunismul credința și libertatea din inimile oamenilor. A fost trist să înțeleg mărturiile celor care pe vremea comunismului căutau un sens și o perspectivă spirituală mai ceva ca o picătură de apă în deșert și nu găseau. Scoaterea religiei din școli, alungarea exprimării religioase din spațiul public, interdicția de a merge la biserică, botezurile și cununiile făcute pe ascuns, persecutarea a mii de preoți, închisorile, ura față de toți cei care credeau în Dumnezeu, toate acestea erau foarte străine de locul în care m-am născut și am copilărit.

Le datorez enorm bunicilor, moșilor, strămoșilor mei. V-am povestit despre bunici, dar ei la rândul lor au fost formați de înaintașii lor și de încercările prin care au trecut. Unii au slujit țara în armată, alții au încercat să ajute oamenii slujind în Biserică, fiecare străduindu-se să împlinească după puteri binele în această lume. Pe toți i-a ținut Biserica. Cine a dăruit și s-a jertfit a făcut-o nu pentru concepte, ci pentru credință, pentru neam, pentru Biserică și pentru cei din jurul lor.

Credința și idealul național i-au unit pe făuritorii Marii Uniri. Aceeași credință și dragostea pentru țară, pentru identitatea națională au șansa să ne unească din nou. Merg la Sfințirea Catedralei Naționale din recunoștință pentru rolul pe care l-a avut Biserica în istoria familiei mele, pentru a le mulțumi strămoșilor mei și cu nădejde în șansa pe care ne-o dă acum Biserica Ortodoxă de a fi din nou uniți.