„(Călinescu) A venit și la mine la o oră – e pentru mine o amintire neuitată, în 1953, era 18 decembrie, era ziua mea, sfinții mucenici Sebastian și Zoe – și a fost încântat, m-a felicitat, m-a strâns în brațe, asta după ce am ieșit pe culoar și am rămas singură. Totul fiindcă eu nu-l făcusem pe Gherea așa cum trebuia să-l fac la cursul respectiv, ci îl evidențiasem pe Maiorescu, făcându-mă că îl compar pe Gherea. Nu puteam să uit formația mea de tinerețe, nu? În orice caz, nu puteam să uit formația mea de cultură românească.

[…]

Călinescu avea altă modalitate de a salva lucrurile. El nu spunea „nu” sau nu evita să se pronunțe, el intra și dădea o dată o întorsătură lucrurilor care părea puțin de saltimbanc, dar care era menită să batjocorească o non-valoare. A fost ales deputat și s-a vorbit mult despre discursul lui.

El a ținut acel discurs teribil bătându-și joc pur și simplu de colectivizare și vorbind de Chirică, dracul care și-a strâns dracii și a făcut o noapte de muncă colectivă. Ei bine, aceste lucruri fac acuzațiile vizibile. Vedeți, a fost o perioadă până în 1964 – până la acea Declarație din aprilie – în care noi am trăit un infern cultural, dar l-am trăit, nu am avut ce face.

Sigur că încercam în toate felurile să eludăm, făceam seminarii cu analiză de text cu studenții mei care își aduc aminte – până acum am martori sute de studenți din atâtea generații –, făceam o chestie cu totul împotriva programei analitice și a voinței șefiei catedrei și așa mai departe…”

Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Să nu ne pierdem verticala