Astăzi am fost la Parlament cu trei femei fericite că în criza de sarcină au ales viața copiilor lor. Toate au fost sprijinite, deși au avut și greutăți mari.
După câteva ore, am primit un telefon, care, din păcate, arată cum oricine și oricând poate să ajungă într-o situație de criză de sarcină și, în lipsa sprijinului, sfârșitul crizei de sarcină poate fi profund nefericit.
Haideți sâmbătă, 24 martie, la Marșul pentru viață 2018 „O lume pentru viață”, pentru a ști toate femeile care sunt în criză de sarcină că cineva le prețuiește și le poate sprijini!
„Sunt într-o situație dramatică după ce s-a întâmplat nenorocirea. Am făcut recent un avort. Cel mai important aspect este că eu mi-am dorit foarte mult un copil și pentru mine reprezenta clar un dar de la Dumnezeu.
Tocmai împlinisem 40 de ani și îmi doream o fetiță, iar Dumnezeu mi-a dăruit-o. Dar soțul meu sub nicio formă nu a dorit. Pe cât luptam mai mult pentru viața fetiței mele, pe atât el era mai înverșunat.
La un moment dat am pierdut lupta… deși aveam o dorință aprigă de a păstra copilul. Pur și simplu s-au împletit încăpățânarea soțului cu neputința mea de a mai lupta. Nu știu ce s-a întâmplat. Eu încă aștept să se termine coșmarul. Dacă mi-aș fi dorit măcar o clipă să fac avort, aș fi știut pentru ce sufăr, că eu am dorit. Dar faptul că n-am mai putut lupta și am sperat până în ultima clipă că Dumnezeu îi va schimba inima soțului…
A fost o situație limită. Pur și simplu mă rugam în drum spre clinica respectivă să se întâmple un accident ca să fie un semn pentru soț, dar în schimb n-am avut puterea să urlu, să plâng, să fac tot posibilul să nu mă duc acolo.
Vă dați seama, eu i-am auzit inima bătând. Era foarte mică, dar îi bătea inima. Și l-am implorat pe soț: «înțelege că i-am auzit inima! Înțelege că este fetița mea și înțelege că îmi doresc copilul!”.
Acum el spune că nu-i vine să creadă ce a făcut, că a fost un moment în care nu a mai gândit normal.
Îmi vine să merg să urlu pe străzi. Este prea târziu. V-am descoperit după avort. N-am avut puterea să cer ajutorul. Nu a știut nimeni. Nu a știut mama, tata, fratele.
Vestea că sunt însărcinată a fost un motiv de bucurie. Era exact după ce am împlinit 40 de ani. Ce dar mai de preț putea să primească cineva la o asemenea vârstă de la Dumnezeu?
N-a știut nimeni, nici nașii și n-am putut să spun nimănui. N-am descoperit nicio asociație care să mă ajute. Dacă aș fi știut și dacă aș fi cerut ajutorul poate s-ar fi salvat această viață. M-am trezit abia după ce s-a terminat.
Nu pot să depășesc acest moment. Plâng non-stop și nu pot să-mi revin. Nu găsesc puterea de a merge mai departe. Simt că viața mea s-a terminat odată cu avortul pe care l-am făcut.”
