Mărturie din cartea  „Mărturii despre criza de sarcină. Femei fericite că au născut, femei care regretă avortul”

Sunt una din mamele fericite care au ales viața copiilor lor. Aș vrea în cele ce urmează să dau mărturie a ceea ce am trăit. Sper că experiența pe care am trăit‑o eu, să le ajute și să le dea putere mamelor să aleagă „DA” pentru viață.

Locuiesc în Germania de mai mulți ani și experiența pe care încerc să v‑o împărtășesc am trăit‑o aici, în Germania. Dar cred că acest lucru este mai puțin important, deoarece sufletul de mamă este același în timp și spațiu.

Am devenit pentru prima dată mamă la vârsta de 35 de ani. O vârstă care poate să aducă probleme de sănătate copilului, mai ales dacă este primul copil.

Deoarece aveam o vârstă înaintată pentru primul copil, am făcut câteva investigații suplimentare față de investigațiile pe care le face o mamă mai tânără. Una din investigații a fost analiza sângelui, pentru a se preconiza dacă copilul are sindrom Down.

Rezultatele acestei analize au fost în domeniul normal pentru vârsta mea și nu mi s‑a recomandat de medicul ginecolog să fac alte investigații suplimentare pentru a se stabili cu o „certitudine” mai mare dacă copilul are sindrom Down.

Aici, această investigație este amniocenteza, dar pe atunci m‑am oprit doar la analiza sângelui și nu am fost pusă în fața întrebării de a face sau a nu face amniocenteză. Cu ajutorul lui Dumnezeu, am născut normal și fără complicații un băiat sănătos.

Au trecut încă cinci ani de la nașterea primului copil și am primit vestea că voi mai avea un copil. Un copil pe care l‑am dorit și eu și soțul meu foarte mult, deoarece aveam noi gândul (și am rămas și astăzi la acest gând) că primul copil va avea o viață mai frumoasă alături de un frate, mai ales când nu vom mai fi noi, ca părinți, aici, în această lume.

Această convingere am primit‑o deoarece mama mea a avut un frate care a murit la vârsta de 11 ani și de multe ori o auzeam spunând: „Ce frumos ar fi fost dacă ar fi trăit și fratele meu!”. Eu, la rândul meu, am un frate cu care îmi împărtășesc și durerea și bucuria și ne sprijinim sufletește, chiar dacă distanța fizică între noi este mare.

Cu acest gând și mulțumindu‑i lui Dumnezeu am primit vestea că voi mai avea un copil.

Eram aproape de vârsta de 40 de ani și chiar dacă mulți spuneau că sunt „bătrână” pentru un al doilea copil, nici nu îmi păsa. Eram fericită!

Au început și pentru al doilea copil investigațiile suplimentare deoarece eram mamă la o vârstă „înaintată”. De obicei sunt ascultătoare în domeniile în care nu mă pricep și de această dată am făcut analizele toate și cele suplimentare pentru vârsta mea, care se fac aici în timpul sarcinii.

Toate analizele au fost bune, până la analiza sângelui, care arăta, statistic, prezența sindromului Down la copil. Am fost șocată, mai ales că medicul ginecolog mi‑a recomandat să fac amniocenteza pentru că analizele sângelui sunt foarte rele și că am la dispoziție numai o lună să mă decid.

Văzusem câțiva copii bolnavi și aici, și în Romania, dar nu știam prea multe despre sindromul Down. De asemenea, nu știam nimic despre investigațiile care se fac pentru stabilire cu mai mare „certitudine” a diagnosticului și riscurile acestor investigații.

Eram șocată de întreaga situație, dar mai ales că trebuia să iau o decizie pe viață și pe moarte (cea mai importantă în viața unui om) sub presiunea timpului.

Începusem să nu mai am încredere în medicul ginecolog din momentul în care mi‑a spus foarte hotărât că trebuie să fac amniocenteza, așa că împreună cu soțul meu am început să citim despre investigații, și mai ales despre amniocenteză.

A fost o lună foarte grea, în care nici nu mai aveam lacrimi să mai pot plânge Mă rugam încontinuu la Maica Domnului, așa cum puteam eu în aceea stare de disperare, să mă ajute să iau decizia bună pentru mine și copilul meu.

A fost foarte greu. Cei din jurul meu erau și ei neputincioși în a mă ajuta. Soțul meu suferea și el dar nu a spus niciodată dacă să fac amniocenteza sau să nu o fac.

Nimeni din cei care au știut despre situația în care eram nu și‑a spus părerea. Doar o prietenă bună, medic de profesie, mi‑a spus că orice ar fi, să nu fac amniocenteza deoarece există riscul unor infecții și viața copilului este pusă în pericol.

Eram într‑o situație foarte dificilă deoarece nu știam ce să fac, să ascult glasul inimii care îmi spunea să fac amniocenteza sau să ascult de medici care spuneau că trebuie să fac amniocenteza.

După ce m‑am mai informat despre aceasta investigație am reușit împreună cu soțul meu să mai facem o programare la medicul ginecolog ca să mai discutăm despre această problemă.

Aveam cumva gândul că această discuție cu medicul ginecolog mă va ajuta să iau decizia bună. Și într‑adevăr așa a și fost.

Am pornit discuția: eu de pe punctul contra‑amniocentezei, medicul ginecolog de pe punctul pro‑amniocenteză, iar soțul meu de pe punctul neutru.

Citisem că aceste analize ale sângelui pentru sindrom Down nu sunt relevante și de multe ori, deși sunt pozitive, copilul este sănătos.

La întrebarea mea despre apariția complicațiilor după amniocenteză, medicul m‑a asigurat că tehnica este foarte bine pusă la punct și că medicul specialist care va face această investigație (este un oraș mare din Germania și sunt doar câțiva medici care fac aceasta investigație) are o foarte mare experiență și riscul complicațiilor este foarte, foarte mic.

I‑am răspuns că deoarece există un risc, oricât de mic ar fi, nu voi face această investigație. Ca să mă convingă, medicul mi‑a spus că ar trebui să fac această investigație măcar pentru liniștea mea sufletească. În aceea clipă m‑am decis că nu voi face amniocenteza.

A fost o decizie interioară, numai a mea, și a fost minunat că tot în aceea clipă, întreg zbuciumul meu interior s‑a risipit și o mângâiere a coborât în mine. I‑am spus senină și liniștită medicului că mă voi mai gândi și îi voi comunica într‑o săptămână decizia mea și a soțului meu (mai aveam o săptămână la dispoziție). Din acel moment al discuției m‑am liniștit și știam că luasem decizia cea bună.

În drumul de la medic spre casă, i‑am spus soțului meu că nu voi face amniocenteza deoarece nu are sens o astfel de investigație. Oricum ar fi copilul, sănătos sau bolnav, copilul are drept la viață și numai Dumnezeu poate decide pentru viața lui, nu eu.

Soțul meu s‑a bucurat pentru hotărârea pe care o luasem și mi‑a mărturisit că și lui îi spunea inima în timp ce discutam cu medicul că nu are niciun sens să facem amniocenteza.

Au urmat ecografii de înaltă rezoluție și rezultatele de la ecografii au fost bune.

Am mai avut puțin o stare de incertitudine până la naștere, dar aceasta incertitudine s‑a risipit cu totul când am văzut cu ochii mei că am un băiat sănătos și voinic.

Când cel de al doilea copil nici nu împlinise 3 ani, am fost diagnosticată de cancer de sân. O boală cumplită numai când îi auzim numele! Primul gând când am primit vestea diagnosticului s‑a îndreptat spre cei doi copii pe care îi lăsasem acasă. Erau prea mici ca să rămână fără mamă! Cred că acest gând îl are orice mamă (mai ales când copiii sunt încă mici și încă mai au nevoie de părinți) când este anunțată că are o astfel de boală.

Perioada care a urmat a fost foarte grea deoarece a urmat tratamentul clasic (operațiile, chimioterapia și radioterapia) pentru că tratarea cancerului este foarte dură. Mulți bolnavi de cancer mor pe parcursul terapiei și nu din cauza cancerului, ci din cauza efectelor adverse ale acestor terapii.

Nu aș vrea să intru în amănunte, dar aș vrea să spun că de câteva ori am stat față în față cu moartea pe parcursul chimioterapiei și din acest motiv nici nu am reușit să o termin.

Schema propusă de medici a fost de șase ședințe la interval de trei săptămâni. Deși starea de sănătate se înrăutățea de la o ședință la alta medicii insistau să continui chimioterapia și, bineînțeles, depuneau toate eforturile și se foloseau de tot ce dispuneau ca să îmi ajute sistemul imunitar să reziste.

După a cincea ședință de chimioterapie am fost internată de urgență în camera sterilă deoarece numărul leucocitelor era foarte mic și viața îmi era în pericol. Cu ajutorul lui Dumnezeu și a Maicii Domnului, sistemul imunitar și‑a mai revenit puțin. Îmi puneam întrebarea dacă mai pot să continui chimioterapia sau să mă opresc. Punctul de vedere al medicilor era să mai fac și ultima ședință și astfel să termin chimioterapia. Eu simțeam că nu mai pot să mai fac și ultima ședință deoarece organismul îmi era foarte slăbit.

După discuția cu medicul oncolog, mai aveam un termen de o săptămână să mă gândesc dacă voi continua chimioterapia. Și iată că am ajuns într‑o situație asemănătoare cu cea de dinaintea nașterii celui de al doilea copil, când părerea medicilor era contrară cu a mea. Și am ales ce am simțit eu atunci, chiar dacă medicii spuneau că trebuie să încerc să termin chimioterapia, am ales să întrerup chimioterapia.

Durerea fizică pe tot parcursul tratamentului nu a fost așa de grea cât a fost durerea mea sufletească la gândul că cei doi copii ai mei vor rămâne fără mamă, când încă mai aveau nevoie de mama. Pe tot parcursul tratamentului m‑am rugat la Maica Domnului să mă ajute să mai trăiesc ca să pot să îmi cresc copiii pe care mi i‑a dăruit Dumnezeu. Și în continuare mă rog pentru același lucru.

Acum, după câțiva ani, organismul a început să își revină deși încă au rămas sechele cu care am învățat să trăiesc. Dar este important că trăiesc! Și trăiesc pentru copiii mei! Fiecare zi pe care o am este un mare dar de la Dumnezeu pentru mine, dar mai ales pentru copiii mei. Am credința că Dumnezeu mi‑a redăruit viața ca să pot să îmi cresc copiii cu care m‑a binecuvântat.

Acum pot să spun, după ce am trecut prin tot ceea ce v‑am împărtășit și vouă, că același „DA” care l‑am spus odată pentru VIAȚA copiilor mei l‑am primit eu mai târziu în dar pentru VIAȚA mea! Da, un „DA” pentru VIAȚĂ!

Mulțumesc lui Dumnezeu că am primit o astfel de binecuvântare în viața mea prin cei doi copiii pe care mi i‑a dăruit! Mulțumesc lui Dumnezeu și Maicii Domnului că m‑au ajutat să spun „DA” pentru VIAȚĂ!

Aș vrea să le spun mamelor care sunt puse în situația de a alege între ce le spune inima și ce spun medicii și cei din jurul lor, să aleagă ce le spune inima.

Știu prin ceea ce am trecut și știu că nu este ușor în astfel de situații, când ceilalți au o părere contrară cu a ta, să alegi ce îți spune inima. Dar cu ajutorul Maicii Domnului, care știe cel mai bine ce este în inima de mamă, vor lua hotărârea cea mai bună pentru ele și copiii lor. Pentru mine și copiii mei a fost să aleg un „DA” pentru VIAȚĂ!

Mirela P., 49 ani, Germania

18 aprilie 2016

Cartea în format PDF poate fi descărcată de aici.