Așa cum am promis acum două zile, postez o luare de poziție foarte folositoare pentru a înțelege că binele pentru a fi bine trebuie făcut într-un anume fel – bine. Poate această mărturie îi va ajuta și pe cei care nu înțeleg diferența din pro-viață și anti-avort să înțeleagă că a fi pro-viață înseamnă a îmbrățișa și a susține mama și copilul, nu a abandona mama în fața unei alegeri forțate și sfâșietoare.
Am fost adoptată.
Mai exact, eu sunt copilul care s-a născut din acel făt, care ar fi trebuit, și avea toate șansele, să fie avortat (asta dacă luăm în calcul toate justificările care se folosesc în lumea modernă când se ia o astfel de decizie). Mama mea biologică era extrem de tânără – abia o adolescentă.
Singură. Stresul liceului. Dezamăgirea părinților ei. Toate visele pentru următorii ani păreau să dispară. Felul cum ar fi fost privită şi judecată de către ceilalţi. Stresul financiar.
Ar fi fost atât de ușor pentru ea să-mi sfârșească viața. Totul ar fi revenit la „normal”. Nimeni nici măcar nu ar fi trebuit să ştie.
Dar nu a făcut-o. Nu mi-a oprit din evoluţie viața. Motivul pentru care eu pot să stau aici pe acest scaun și să respir și să-mi sorb ceaşca de ceai, să-mi închid ochii şi să simt recunoștința până în adâncul ființei mele se datorează faptului că o fetiță speriată mi-a permis să trăiesc şi să cresc în pântecele ei.
Lumini, culori, sunete, prima respirație, inspir, expir, primul ţipăt. Miracolul vieţii.
Am fost adusă pe lume având o greutate mică, doar 2,55kg. Un telefon a sunat în casa viitorilor mei părinți adoptivi şi i-a anunţat vestea cea mare. Este o fetiță cu ochi albaştri, sănătoasă şi cel mai important lucru este faptul că trăieşte. Respiră şi mănâncă, vede şi aude, simte tot în jurul ei. E în viață: „Fiica dumneavoastră s-a născut astăzi.”
În acel moment, o femeie care locuia la o distanţă de câteva ore – o femeie care niciodată nu ar fi trebuit să mă întâlnească – a devenit mama mea. În curând, ea va fi cea mai bună prietenă a mea. Locul în care mă voi simţi în siguranţă. Adăpostul meu. Casa mea. Familia mea.
Luptându-se cu lacrimile, ea se uită pe fereastră spre ceea ce avea să devină ulterior curtea casei mele – un pământ care este acum plin de atâtea amintiri frumoase petrecute în timpul copilăriei mele – trandafirii roz erau în floare, în acea zi.
Este unul din acele momente care sunt atât de inexplicabil de frumose încât tot ce poți face este să fii destul de curajos şi să le trăieşti. Nu există nici un „ghidaj” predefinit în școala vieții. Nu există un curs de instruire cu privire la modul de gestionare a unor momente ca acestea. Astfel de momente îţi cuprind practic întreaga inimă și îţi schimbă cursul întregii existențe. Rămâi pur și simplu uimit în faţa unor astfel emoţii şi sentimente. Detaliile acestea mici rămân cu noi. Mirosurile. Modul în care ai simțit lumina soarelui pe pielea ta în acea zi. Cântecul care se auzea la radio. Întreaga bogăție a experienței umane se desfășoară înaintea noastră în acele momente.
Adevărul este că circumstanţele naşterii mele au insuflat în mine în primul rând o recunoştință dar şi un mare zel pentru viață. Există o lume întreagă pe care eu aş fi putut să o pierd atât de ușor – iar acum tot ce îmi doresc este să o ating şi să o simt în toată complexitatea ei.
Toate acestea fiind spuse, probabil că veţi fi şocaţi să aflaţi faptul că nu sunt deloc impresionată de o mare parte din conversațiile care au loc în jurul mişcării pro-viaţă. În timp ce îmi dau seama că este greu să generalizezi o întreagă mișcare care este compusă din mai multe fracțiuni diferite, care se întind pe paliere şi moduri de viață diferite (de exemplu cum ar fi diferențele dintre mişcarea pro-viaţă a catolicilor şi cea a grupărilor feministe pro-viață secularizate), totuşi nu pot să nu vă vorbesc despre experienţa mea de când am intrat în contact cu mişcarea pro-viaţă şi observațiile pe care le-am făcut în ultimii ani.
Mă tem că prea mult din dezbaterea mişcării pro-viaţă se canalizează în jurul discuției cu privire la drepturi. Vreau să spun şi gândiți-vă la acest lucru – dacă ați participat vreodată la marşurile pentru viață, nici măcar nu puteţi să numărați multitudinea de pancarte care toate transmit mai mult sau mai puţin acelaşi mesaj: „toată lumea are dreptul la viață”? Acest tip de mentalitate (deşi corectă în filosofia ei) este imediat contracarată de următorul mesaj: dar ce ne facem cu dreptul femeii de a alege?
Şi de când subiectul vieții în sine se rezumă doar la o discuție despre realitatea cruntă a avortului?
Întrebarea care se pune de fapt este cu mult mai mare decât ne-am putea imagina. Nu este nici măcar o chestiune dacă avortul ar trebui sau nu să fie legal. Nu despre asta e vorba. Sunt de părere că problema reală este mult, mult mai profundă decât aceasta. Nu este vorba de problema avortului. Nu a fost niciodată vorba „despre” acest aspect. Şi nu a fost niciodată vorba despre moarte.
Este vorba „despre viață” în toată complexitatea şi frumuseţea ei, despre multele întrebări complicate pe care oamenii în general şi le-au pus legate de acest subiect şi despre ceea ce înseamnă cu adevărat să trăieşti şi să fii viu:
Care este sensul vieții mele? Care este menirea mea pe această lume?
De ce mă aflu aici?
Cum am ajuns aici?
Care este scopul vieţii mele?
Cred că natura vieții și sfârşitul vieții în sine sunt inima problemei. Noi, ca şi cultură, am pierdut din vedere ceea ce este viața cu adevărat. Dacă am înțelege cu adevărat natura vieții și frumuseţea vieţii, răspunsul la problema avortului ar fi unul evident. S-ar vedea în mod automat, ca şi atrocitatea care este de fapt. Dar oamenii nu înțeleg cu adevărat ce este viața. Şi prin urmare oamenii nu văd problema avortului aşa cum este ea de fapt. Iar eu chiar cred că ea este la fel de simplă (şi la fel de gravă) la modul cel mai firesc.
Poate din cauza faptului că sunt adoptată mă face să văd mișcarea pro-viaţă în mod diferit. Dar sunt așa de recunoscătoare pentru viața mea şi cred că este o tragedie faptul că noi, comunitatea pro-viaţă, vorbim atât de puțin despre cât de frumoasă este viața cu adevărat. Vorbim doar despre cât de urât este avortul. Și este adevărat. Este urât. Dar cred că este timpul să schimbăm registrul conversației şi să revenim înapoi la viața în sine şi să înţelegem cu adevărat de ce este ea atât de preţuită, de sacră şi de ce merită să fie sărbătorită în fiecare zi.
Da, ar trebui să ne rugăm ca avortul să ia sfârşit. Da, marşul pentru viață este un eveniment minunat. Da, cred că parlamentarii noştri ar trebui să ia atitudine împotriva avortului. Dar nu îndreptaţi în mod greşit centrul discuţie spre problema avortului. Este pur şi simplu vorba despre viață, iar tragedie este faptul că foarte multora dintre noi le este negată această experienţă.
Într-o carte dedicată temei frumuseții, Dietrich von Hildebrand nu se putea opri să nu vorbească despre viaţă ca purtător al frumuseţii la modul general: viața este minunată deoarece „multe situații şi evenimente din viața noastră sunt noi purtători ai frumuseţii … iar acestea includ experienţe deosebit de mari şi de profunde, iar mai presus de toate este dragostea”. Frumusețea vieții este „frumusețea bucuriei care ne este hărăzită”.
Viața merită să fie acordată altor oameni pentru că dragostea face ca viaţa noastră să merite să fie trăită. Dragostea merită să fie experimentată şi împărtăşită de oameni.
Priviți spre fereastra dumneavoastră un timp mai îndelungat astăzi. Țineți în braţe pe cei dragi un pic mai strâns. Fiţi blânzi cu voi înşivă. Cumpăraţi-vă florile pe care le tot admiraţi de mai mult timp în piaţă. Sunteți în viață astăzi. Iar asta înseamnă cu adevărat să fii pro-viață.
Şi cred că merită să vorbim despre ceva atât de frumos.
Haideţi să facem ca viaţa să redevină din nou despre …. viaţă.
Prelucrare după: https://www.liveaction.org/news/i-was-adopted-and-im-so-grateful-for-the-gift-of-life