O mărturie despre o tânără în criză de sarcină care a făcut avort și cât de grav a fost faptul că, deși a dorit să fie sprijinită, nu a fost nimeni care să o ajute.

Îmi este încă teamă să vorbesc despre asta. Am 22 de ani și în urmă cu 2 ani am rămas însărcinata în urma unui viol.

Nu-mi venea sa cred – aveam deja 6 săptămâni de sarcină. La început eram incapabila sa gândesc limpede. Totuși, știam că nu e de competența mea să decid între viață și moarte. La început, o prietenă mi-a arătat compasiune și părea interesată de starea mea, dar după un timp mi-a zis că nu mai are chef să-mi asculte problemele. Eram dezorientată, deznădăjduită și dezamăgită. Am jurat atunci că nu mă voi mai destăinui nimănui, de teamă să nu fiu respinsă din nou. După multe ezitări ăi gânduri de sinucidere m-am decis să fac avort, deși nu eram pe deplin convinsă. Știam că e o crimă.

Se apropia ziua programată pentru intervenție. Am avut atacuri de panică; noaptea visam că micuțul pe care trebuia să-l avortez mă întreba plângând de ce vreau să o fac. Apoi mă trezeam udă de transpirație. Scena aceasta îmi apare deseori ăi astăzi în minte. Nu pot scăpa de ea. Îmi amintesc fiecare detaliu.

Primul gând după ce m-am trezit din narcoză a fost: „Ce prostie am făcut!” Apoi am început să plâng și nu m-am oprit toată ziua. Eram incapabilă să fac ceva. Simțeam o nevoie imperioasă să vorbesc cu cineva, însă am fost mereu respinsă. Asta m-a determinat să mă gândesc la sinucidere. Dar o voce interioară îmi spunea: „Nu te da bătută. Viața este prea prețioasă pentru a o distruge.” 

M-am decis să uit, să alung din minte tot ce s-a întâmplat și pot spune ca aproape am reușit. Doar când vedeam copii mici sau femei însărcinate, îmi întorceam capul. Nu puteam să-i vad, mă simțeam murdară. Mă gândeam cât de mare ar fi burta mea, dacă… Mă gândeam să accept ideea că sunt o criminală.

După un an am ajuns la concluzia că nu mai pot continua în felul acesta. Trebuia să „iau taurul de coarne” și să înțeleg tot ce s-a întâmplat. Mi-am procurat diferite materiale informative despre avort și am discutat cu alte femei afectate. Cu cât mă gândeam mai mult la cele întâmplate, cu atât mai mult ieșeau la iveală sentimentele pe care încercam să le suprim. Mai întâi m-a copleșit vinovăția, apoi am devenit mai irascibilă și plângeam foarte des, închipuindu-mi că nu voi mai avea niciodată copii. 

Relațiile mele cu ceilalți s-au schimbat foarte mult. Am devenit precaută și critică. Așa am pierdut mulți prieteni care nu mai puteau să suporte accesele mele de depresie si tristețe. Dar astfel am aflat și cine sunt adevărații mei prieteni, cei care îmi suportă toanele și momentele de tristețe. Le sunt recunoscătoare. Știu că dacă nu continui să mă ocup de mine, mă voi distruge. După atât timp încă mă simt vinovată.

Magda

Sursă: http://rupetacerea.ro/marturii-scrise/magda/