– Alexandra, avem o problemă. Am descoperit că directorul a folosit bani din instituție pentru familia lui. Am făcut o petiție și strângem semnături. Vrem să-l dăm jos. Dacă petiția nu o să fie luată în seamă, o să protestăm. Trebuie să schimbăm sistemul. Așa nu se mai poate. Uite foaia aici. Semnează și tu.
Stau două minute. Mă uit la foaie. Mă uit la colegii mei. Mă gândesc la director. În mod clar ce făcuse el era greșit. Dincolo de asta, îi știam dramele personale: nu-și primise salariul de peste 6 luni de la superiori, își dăduse demisia de vreo 3 ori, dar a renunțat gândindu-se că ar trebui să rămână unde e, să ducă lucrurile mai departe, chiar dacă îi era greu, chiar dacă atunci când ajungea acasă soția îl întreba cu ce vor plăti facturile. Prima întrebare care mi-a trecut prin minte a fost: „Demersul acesta o să ajute sau o să distrugă?”. Într-un final am zis:
– Îmi pare rău, eu nu semnez!
– Cum să nu semnezi? Ai înnebunit? Aproape toți colegii au semnat.
– Eu cred că nu asta e soluția. Cred că vor apărea consecințe de care noi nu suntem conștienți acum. Da, el cu siguranță a greșit, dar noi facem o mare greșeală dacă avem naivitatea să credem că rezolvăm problema cu această demitere. Știți foarte bine că acest om, cu minusurile lui, se zbate de ani de zile ca instituția asta să existe și să facă ceva pentru oameni, chit că superiorii nu acordă bugetul necesar și nici lui nu-i dau salariul. Voi credeți că cine va veni în locul lui va face mai mult, va fi mai dedicat, se va zbate mai mult? Sunt șanse mari ca cine va urma să nu fie preocupat în mod real de a face ceva, iar instituția asta să stea niște ani pe linie moartă.
– Bine, treaba ta. Noi mergem mai departe. Nu ne vom lăsa până nu-l dăm jos.
Eram de câțiva ani voluntar în această instituție. Știam sclipirile și căderile unor oameni de acolo, dar preocuparea mea era să-i ajut pe cei care aveau nevoie de sprijin și să conlucrez cu ceilalți pentru a dezvolta proiecte sociale. Peste o lună o situație personală m-a determinat să renunț la rolul de voluntar în instituție și să mă implic în alte proiecte.
Două luni mai târziu demersurile colegilor au luat sfârșit: directorul a fost demis. Colegii au plecat fiecare în alte zări, inclusiv cei care se ocupau de diferite departamente, iar activitatea instituției s-a redus semnificativ. Din păcate, noul director era mult mai puțin capabil și dornic să facă ceva. Cum era previzibil, nu era mai puțin corupt, dimpotrivă. În următorii ani nu am mai auzit de activități sau proiecte din cadrul instituției care să stârnească entuziasm sau admirație. Plângerile și nemulțumirile au continuat, fără să apară inițiative constructive.
Cu fostul director m-am mai întâlnit de câteva ori. Fusese părăsit de soție în urma problemelor financiare repetate și a conflictelor. Lucra într-un alt domeniu și încerca să-și găsească un loc în viață, în societate. Lupta cu o depresie accentuată, cu durerea familiei destrămate și cu greutățile vieții. În urmă cu câțiva ani a murit brusc în urma unui infarct.
Colegii mei au fost convinși că situația instituției se va schimba în bine dacă îl vor demite pe director. Eu am fost convinsă că dacă nu semnez mă opun unor consecințe negative pe care le-ar putea va avea această demitere. În realitate, totul a fost un eșec. Aceste acțiuni nu au produs vreun bine cuiva, dimpotrivă. Nici ei și nici eu n-am făcut ceva cu adevărat folositor pentru că ne-am opus unui rău fără să sprijinim în mod real și fără să venim cu soluții concrete, constructive.
Dacă aveam o gândire bazată pe sprijin, am fi identificat împreună modalități prin care proiectele sociale din instituție să continue să ajute cele câteva sute de beneficiari. Dacă aveam o gândire bazată pe sprijin, nu lăsam ca situația directorului și a familiei sale să se degradeze constant, ci căutam moduri de a ajuta. Soția și copilul directorului nu aveau vreo vină pentru dificultățile și reacțiile sociale negative cu care s-au confruntat.
Diana Paul a gândit foarte înțelept atunci când a scris: „Critica răului trebuie făcută, dar nu este suficient, pentru că doar criticând răul nu se poate face binele automat. Binele necesită o implicare activă ca să fie construit.” https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=1246960792487609&id=100015210993075
Regret înțelegerea superficială și incompletă pe care am avut-o în acel moment. Din fericire, ajutorul lui Dumnezeu și faptul că am dat cu capul de multe ori m-au ajutat să înțeleg ca în versetul „Ferește-te de rău și fă binele” ambele părți sunt strict necesare.
De aceea toate activitățile pro-viață dezvoltate în ultimii ani sunt bazate pe sprijin: sprijin pentru femeile în criză de sarcină să-și nască copilul, sprijin pentru femei care sunt victime ale violenței sau traficul de persoane, sprijin pentru schimbarea inimii, dragoste pentru femeile care au făcut avort și nu ostracizarea lor.
Multe femei și mulți bărbați știu că avortul este o tragedie pentru ei și că oprește viața unui copil, dar dacă nu este nimeni aproape care să-i sprijine să aleagă viața, totul se termină cu un eșec dureros.
De aceea scopul implicării mele pro-viață este să contribui la creșterea conștientizării și a sprijinului. Nu susțin ostracizarea femeilor care au făcut avort, nu militez pentru interzicerea avortului sau a pedepsirii celor implicați în avort. Din aceste motive nu mă veți vedea nici acum, nici în viitor susținând inițiative politice sau mișcări „anti”, indiferent de culoarea politică sau ideologică a celor care le creează. Am eșuat odată crezând că respingerea răului este suficientă, iar durerea acestei experiențe mă ține trează și mă ajută să stau departe de a face alegeri similare.
Dragostea și sprijinul sunt cele care schimbă cu adevărat inimi, salvează vieți și conștiințe.
„Și au adus la El fariseii şi cărturarii pe o femeie, prinsă în adulter şi, aşezând-o în mijloc, au zis Lui: «Învăţătorule, această femeie a fost prinsă asupra faptului de adulter; iar Moise ne-a poruncit în Lege ca pe unele ca acestea să le ucidem cu pietre. Dar Tu ce zici? Şi aceasta ziceau, ispitindu-L, ca să aibă de ce să-L învinuiască.
Iar Iisus, plecându-Se în jos, scria cu degetul pe pământ. Şi stăruind să-L întrebe, El S-a ridicat şi le-a zis: «Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei». Iarăşi plecându-Se, scria pe pământ. Iar ei auzind aceasta şi mustraţi fiind de cuget, ieşeau unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni şi până la cel din urmă, şi a rămas Iisus singur şi femeia stând în mijloc. Şi ridicându-Se Iisus şi nevăzând pe nimeni decât pe femeie, i-a zis: «Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nu te-a osândit nici unul?» Iar ea a zis: «Nici unul, Doamne.» Şi Iisus i-a zis: «Nu te osândesc nici Eu. Mergi; de acum să nu mai păcătuieşti.»”
*Acesta este unul din textele pe care am simțit să le scriu și să le postez în perioada Sărbătorilor din acest an. În luna cadourilor, înaintea darului Nașterii Domnului Iisus Hristos, am simțit că sunt datoare să dăruiesc și eu din ceea ce am primit pe drumul spre El.
În ceea ce privește partea faptică, în această perioadă derulăm (cu rezultate sub așteptări, dar mergem înainte!) Campania de strângere de fonduri pentru cele două centre ale Asociației pentru sprijinirea femeii însărcinate și a familiei. Dacă și tu ai primit sprijin într-un moment dificil, ajută-i și pe alții să fie sprijiniți. Ajută-ne să ajutăm! Donează și salvează vieți: https://centrulsfantaelena.ro/doneaza/
Citește și:
De la „depășește-ți limitele” la „Doamne, arată-mi calea pe care voi merge”
