Autoare: Britta Nelson, Mărturie publicată în cartea „Adoption stories from birth mothers”

Se întâmpla acum 8 ani. Stăteam în baie, pe podea, privind buimăcită la bucata submersibilă de plastic ce mă anunţa că eram însărcinată. Eram în stare de şoc. Nu ăsta era planul. Tocmai mă despărţisem de iubitul meu şi îmi pregăteam “evadarea” dintr-un mic orăşel turistic a cărui atmosferă de petrecere aproape că mă intoxicase.

În mod instinctiv, am căzut în genunchi pentru a implora mila oricărui Dumnezeu m-ar fi putut auzi. Îmi amintesc cu precizie cuvintele pe care le-am rostit atunci, de parcă ar fi fost ieri: „Voi face orice este nevoie pentru a-i oferi acestui copil toată dragostea de care are nevoie şi cea mai bună viaţă cu putinţă”. Pe atunci nici nu bănuiam calea cu totul deosebită pe care cuvintele „orice este nevoie” urmau să o aştearnă în faţa mea.

Aceasta este povestea sarcinii mele – povestea călătoriei mele de la teama şi confuzia generate de necunoscut, la încrederea, pacea şi convingerea că am luat cea mai bună decizie. Este povestea luptei mele continue cu propria-mi intuiţie, cu propriile mele aşteptări, dar şi cu circumstanţe dintre cele mai provocatoare. Este povestea unui proces decizional a cărui durată s-a întins pe o perioadă de peste 9 luni de zile, dar datorită căruia am reuşit să-i ofer fiului meu o viaţă minunată, iar eu am avut, astfel, parte de binecuvântarea de a-l cunoaşte.

Am început prin a lua în calcul toate variantele pe care le aveam la dispoziţie, consultându-mă cu grupuri de sprijin pentru femeile însărcinate, cu prietenii şi cu familia. Avortul nici nu mi-a trecut prin minte; pe lângă faptul că aveam chiriaşi ce proveneau din acelaşi mediu religios ca şi mine, aveam 32 de ani, eram sănătoasă, locul de muncă îmi oferea o asigurare de sănătate foarte avantajoasă, aşa că m-am gândit că aş putea măcar să parcurg cele 9 luni de sarcină. Am eliminat rapid ideea de a-mi creşte fiul alături de tatăl său, un bărbat cu 10 ani mai mare decât mine, stabil pe picioarele lui şi cu un suflet bun, dar a cărui viaţă, după despărţirea noastră, a urmat o direcţie complet diferită.

Am analizat cu atenţie diferitele aspecte pe care le implica varianta de a-mi creşte singură copilul, dar mi-am dat seama că nu aveam cum să-i ofer copilului meu tot ceea ce-mi doream pentru el. Îmi doream ca fiul meu să aibă parte de o familie, cu o mamă şi un tată.

Bucuria şi entuziasmul maternităţii mi-au fost umbrite încă de la început. Dintr-un motiv pe care nu mi-l pot explica, niciodată nu mi-am putut imagina fiul alături de mine. Ba, chiar aveam vise în care se făcea că intram în casă după el, dar el nu mai era acolo. Începând cu visele, continuând cu intuiţia şi terminând cu instinctul, am ştiut. Am ştiut că acest băieţel nu avea să crească alături de mine. Gândul ăsta îmi frângea inima.

Cu toate că îmi plăcea starea fizică de a fi însărcinată, intuiţia faptului că nu eu aveam să fiu cea care urma să crească acest copil a transformat această perioadă extraordinară într-una deosebit de agitată din punct de vedere emoţional.

Începând cu a treia lună de sarcină, am început să-mi dau seama că adopţia era cea mai bună soluţie pentru fiul meu, dar nu toată lumea din jurul meu era de acord cu această idee.

Părinţii mei considerau că aducerea pe lume a acestui băieţel era cel mai curajos şi femeiesc lucru pe care l-am făcut vreodată. Iar în total contrast, cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată a fost să mă îndepărtez de acest copilaş, încrezându-mă în intuiţie, în ceea ce-mi spunea inima, astfel încât l-am încredinţat pe Dawson tatălui său.

În primele luni de viaţă ale lui Dawson, nu l-am văzut decât de câteva ori; mă mutasem în Utah pentru a începe o nouă viaţă. Obişnuiam să-i întreb pe prietenii noştri comuni cum se descurca tatăl băieţelului meu în noul său rol. Toţi îmi spuneau, într-un glas, că se descurca de minune şi că atât familia sa, cât şi întreaga comunitate, îi ofereau tot sprijinul de care avea nevoie.

Eram împăcată ştiind că fiul meu este bine îngrijit. Când veneau ei în vizită, aveam sentimentul acela că „vin ai mei în vizită” şi singură îmi „înghionteam” sufletul pentru a nu mă apropia prea mult de copilaş, ca să nu stric totul.

Iniţial am crezut că intuiţia mea presupunea ca tatăl copilului meu să întâlnească o femeie alături de care urma să întemeieze o familie şi să-l crească pe Dawson. Însă nimeni nu ar fi putut intui ceea ce a urmat. La nouă luni după naşterea lui Dawson, tatăl său a fost diagnosticat cu cancer în fază terminală. Amândoi ştiam că nu aveam mult timp la dispoziţie pentru a lua hotărâri importante, de pe urma cărora fiul nostru trebuia să aibă parte de cea mai bună viaţă cu putinţă.

L-am întrebat pe tatăl său dacă scurta sa experienţă de părinte singur l-a convins că această variantă era cea mai bună opţiune pentru băieţelul nostru; a recunoscut că nu era o variantă bună pentru copil şi că îşi dorea ca acesta să aibă parte de o familie.

Acesta a fost momentul în care amândoi ne-am deschis inimile în faţa unei noi soluţii – i-am întrebat pe sora sa şi pe soţul acesteia dacă erau dispuşi să ne adopte fiul. Dawson deja se afla în grija lor, în casa lor, deoarece starea de sănătate a tatălui său era mult prea deteriorată din cauza bolii, dar şi a radioterapiei, pentru a mai putea avea grijă de copil, aşa că, în momentul în care i-am întrebat, aceştia nu s-au gândit de două ori înainte de a accepta.

7 luni mai târziu, tatăl lui Dawson a murit. Acesta a fost momentul în care familia surorii sale l-a adoptat oficial pe Dawson, luându-l, astfel, sub aripa protectoare a unei familii pline de iubire, stabilitate şi consecvenţă, precum şi de rude şi prieteni alături de care Dawson putea explora liniştit lumea înconjurătoare. Dawson are acum parte de mama şi tatăl – chiar şi de sora – pe care simţeam că urma să îi aibă.

Una dintre ultimele dorinţe ale tatălui său a fost aceea de a nu mă îndepărta de familia surorii sale – care acum îl includea şi pe Dawson. În ciuda tuturor provocărilor de care am avut parte de-a lungul relaţiei noastre, între mine şi tatăl lui Dawson a existat respect reciproc şi ne-am bucurat unul de altul. Îi plăcea felul meu de a fi – valorile după care îmi ghidam viaţa şi interesele pe care le aveam – şi a enunţat foarte clar faptul că îşi dorea să fac parte din viaţa fiului nostru.

Dawson locuieşte în California, suficient de departe astfel încât să mă pot vindeca şi să merg mai departe, dar destul de aproape astfel încât să îmi permită să fiu mai implicată în viaţa lui decât aş fi putut să îmi imaginez vreodată că urma să fiu. Merg acasă la el suficient de des astfel încât să am ocazia de a-l înveli seara, înainte de culcare, să îi spun poveşti, să dansăm şi să construim trenuleţe împreună. Între vizite conversăm pe Skype, ţin legătura cu el şi cu familia sa pe Facebook, iar ei îmi trimit poze prin telefon.

Nu a fost mereu uşor. În primii doi ani, în ciuda tuturor eforturilor depuse de ambele părţi, eram stânjenită şi simţeam că mi se rupea inima în timpul vizitelor. Dar am continuat să fim deschişi unii faţă de alţii şi uniţi în angajamentul pe care ni-l luasem. La fel de deschişi suntem şi faţă de Dawson. La îndemnul consilierilor psihologici pe care i-au consultat, şi încă din momentul în care Dawson a început să înţeleagă, părinţii săi au început să vorbească deschis despre faptul că el a apărut din burtica mea, iar Dawson ştie că primul lui tătic s-a îmbolnăvit şi s-a dus în Ceruri.

Pe măsură ce Dawson creşte, relaţia mea cu el continuă să se dezvolte. Până înaintea celei mai recente vizite pe care i-am făcut-o, Dawson mă ştia drept „Mătuşica B”. Dar acum are 8 ani şi pune o mulţime de întrebări despre mine şi despre familia în care trăieşte.

După o ieşire făcută împreună la Santa Monica Pier, spre surprinderea mea, Dawson mă întrebă: „Mătuşică B, tu eşti mama mea adevărată, de-adevăratelea? Am apărut din burtica ta?” M-au impresionat deschiderea, apropierea şi iubirea pe care mi le arăta acum, într-un grad mult mai mare faţă de vizitele mele anterioare. Era evident că, într-un fel, realiza natura specială a legăturii dintre noi.

Sunt încântată şi recunoscătoare pentru felul în care legătura mea cu Dawson se dezvoltă dar, în acelaşi timp, nu pot ignora nevoile şi grijile părinţilor lui. Le sunt profund recunoscătoare pentru viaţa pe care i-o oferă copilului meu – exact viaţa pe care mi-am dorit-o pentru el. De aceea îmi doresc să le ofer tot sprijinul meu în noile lor roluri de mamă şi tată.

Parcurgem împreună acest drum, fără vreo hartă sau reţetă prestabilită, ci doar cu dorinţa de a fi deschişi, răbdători şi încrezători. Sper că temelia pe care o construim acum, bazată pe încredere, comunicare şi pe iubirea pe care o împărtăşim faţă de Dawson, să reziste oricăror încercări pe care Dawson le-ar putea întâmpina în viitor.

Din motive la care niciodată nu m-aş fi putut gândi, povestea procesului de adopţie a copilului meu nu a luat sfârşit odată cu naşterea sa. Cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată a fost să-mi ascult intuiţia de a mă rupe de copilul meu. Am pribegit într-un mic orăşel din Idaho timp de nouă luni, fiind nevoită să îndur priviri şocate şi afirmaţii acuzatoare din partea oamenilor surprinşi că rămăsesem însărcinată sau că alesesem să-mi dau copilul spre adopţie.

Ani la rând după ce l-am născut, sufletul mi-a fost măcinat de o durere profundă şi de un cumplit sentiment de pierdere. Dar inima mea – probabil intuiţia de mamă – îmi spunea că fiul meu urma să aibă o viaţă bună, că exista cineva care avea să aibă grijă de el şi că trebuia să am încredere că totul avea să fie bine.

Mă bucur atât de mult că mi-am păstrat încrederea. Nu regret absolut deloc faptul de a-mi fi ascultat intuiţia, pentru că acest lucru l-a adus pe fiul meu în sânul unei familii pline de iubire, iar pe mine m-a readus în viaţa copilului meu.

Traducere din limba engleză: Diana Orzan