#citeșteocarte Iertarea ca franchețe


Apropierea dintre conceptele „simplu” și „drept” ne duce la gândul că iertarea este o îndreptare a ceea ce a fost schimbat, deformat. Ca atunci când ne-am rătăcit, am umblat mult timp pe cărări noroioase și pline de bălării și deodată ieșim la drumul mare, la cale bătută, care ne duce exact unde avem nevoie. Iertarea îndreaptă, face simple relațiile noastre complicate (în cea mai mare parte de către noi înșine) cu oamenii și cu viața.

Iertarea presupune acceptarea directă a propriilor sentimente, conștientizarea lor. Adeseori se întâmplă să nu vrem să ne observăm sentimentele negative legate de alți oameni (resentiment, mânie, iritare), fiindcă atunci vom fi nevoiți să ne recunoaștem propria imperfecțiune, să admitem că și noi avem slăbiciuni și defecte. În loc să ne dăm seama de neajunsurile proprii și să depunem eforturi pentru a le corecta, suntem înclinați să le negăm, să le ascundem de noi înșine. În consecință, ne amăgim și ne îndepărtăm de cel care ne provoacă emoții „inadmisibile”. Relațiile se dăstramă.

„Ana și Daria au fost prietene la școală. Pe urmă au intrat la facultate: una la istorie, cealaltă la psihologie. Se vedeau mereu, aveau prieteni comuni, își petreceau mereu împreună week-end-urile și vacanțele. Mai apoi, Daria s-a măritat cu un coleg de an; s-a mutat împreună cu soțul într-un apartament nou, își aranja cu plăcere casa. Cei doi o invitau deseori la ei pe Ana, îi propuneau mereu să meargă împreună la teatru sau la concerte – dar Ana a început să evite invitațiile lor, pretextând ba că are de învățat, ba că are întâlnire cu o prietenă, ba că e ocupată. Se vedeau tot mai rar. Când Daria a născut un băiețel, Ana i-a trimis un sms: «Te felicit!», dar nu s-a dus să o viziteze că nu avea timp deloc, se apropiau examenele. Au mai trecut câteva luni și prietenele s-au întâlnit întâmplător în metrou.

Daria s-a bucurat, i-a propus să meargă la o terasă, să mai stea de vorbă. Totuși, amândouă se simțeau crispate, discuția nu le-a mers. Ca să întrerupă tăcerea penibilă care se lăsase, Daria a început să-i arate Anei pozele cu bebelușul ei – și doar atunci, privind copilul, care zâmbea în brațele tatălui fericit și pe Daria, care îi îmbrățișa pe amândoi. Ana a înțeles subit că motivul înstrăinării de prietena sa nu consta nicidecum în faptul că e prea ocupată, ci în propria invidie față de fericirea ei familială”.

Când spunem lucrurilor pe nume în mod cinstit și direct, apare posibilitatea de a intra în relație de iertare cu noi înșine și cu ceilalți. Din păcate mai des preferăm să „nu facem scandal”, să „nu ne coborâm la un asemenea nivel”.

„În blocul unde locuiesc Andrei și Irina au venit locatari noi – o tânără pereche cu un copil. Vinerile, bunicii îi luau la ei pe cel mic, și la vecini începea cheful. Noaptea, Andrei și Irina auzeau cum zăngăne ceștile pe bufet de muzica și dansul vecinilor și strângeau din dinți. Când lui Andrei îi venea să meargă la vecini să le ceară să dea muzica mai încet, Irina îl întreba: «Nu are nici un sens. Dacă oamenii nu respectă regulile elementare de comportament, n-ai ce să le explici».

După o vreme, vecinii și-au luat cățel. În zilele de lucru, când stăpânii nu erau acasă, cățelul schelălăia deseori, de plictiseală. Odată, într-o seară, s-a întâmplat ca Andrei să urce în lift împreună cu veselii crescători de câini, și vecina, zâmbind amabil, a întrebat politicos: «Cățelușul nostru nu vă deranjează? Câteodată mai urlă de singurătate, săracul… dar bănuiesc că nu-l auziți. În acel moment, Andrei a priceput cu mirare că vecinii lui chiar nu bănuiau că petrecerile lor se aud dincolo de pereți. El a răspuns pe față: «Nu, câinele nu ne deranjează, dar musafirii dumneavoastră de la sfârșit de săptămână ne deranjează câteodată mult. » Vecinii și-au cerut scuze; de atunci, muzica se auzea mult mai încet și înceta mult mai devreme”.

Câteodată, să avem o atitudine directă și simplă față de relațiile cu oamenii și de situațiile din viață ne împiedică virtutea răbdării prost înțeleasă. (…)

Este evident că răbdarea e o practică foarte importantă pentru un creștin, dar trebuie chiar totdeauna să răbdăm? Nu cumva e mai bine să discutăm pe față? Desigur, există pericolul ca franchețea să degenereze în acuzarea și condamnarea celorlalți. Pentru a evita aceasta, psihologii ne sfătuiesc să nu vorbim despre ei, ci despre noi înșine: nu merită să le înfierăm defectele și greșelile, dar întotdeauna este potrivit să vorbim despre propriile sentimente și reacții, despre felul cum resimțim anumite fapte și gesturi ale celuilalt. Chiar dacă asta nu duce la rezolvarea situațiilor dificile, sunt mai mici șanse să ducă la agravarea ei, iar șansa de a fi ascultat există întotdeauna.

Câteodată, rezultatul unei astfel de discuții nu vine imediat, ci după o anumită vreme – tocmai aici este nevoie de răbdare. Oamenii rareori se schimbă peste noapte – pentru conștientizarea și schimbarea deprinderilor și a comportamentului este nevoie de un răstimp semnificativ. (…)

Iertarea presupune franchețe și în sensul acceptării situației reale, al contactului direct cu realitatea. Se întâmplă să ne dorim foarte mult să iertăm pe cineva, dar cu cât ne gândim mai mult la asta, cu cât este mai puternică dorința noastră să ne împăcăm cu respectivul, cu atât mai greu ne este să facem asta. (…)

Iertarea este atitudinea directă, dreaptă, față de noi înșine, față de ceilalți, față de situația de viață în care suntem. Ea presupune să privim lucrurile onest și să vorbim pe față, ceea ce nu exclude nicidecum tactul și delicatețea, ci mai degrabă le implică: nu poate fi numită „dreaptă”, o perspectivă deformată de condamnare sau furie.

Fragment din cartea „Iertarea, cum să ne împăcăm cu noi înșine și cu ceilalți”, Editura Sophia. Cartea poate fi achiziționată de aici.

Leave a reply:

Your email address will not be published.

Site Footer