În multe familii discuția despre adopție stârnește teamă. „Oare îl voi iubi ca pe copilul meu biologic?”, „Oare va fi o relație părintți – copil normală?”, „Oare nu moștenește de la părinții lui biologici anumite tare sau comportamente care vor face imposibilă integrarea lui în societate?”. Acestea sunt doar o parte din fricile părinților care se gândesc să adopte un copil. 

Ramona este o persoană care, prin viața ei, răspunde la toate aceste întrebări: da, părinții adoptivi mă iubesc și eu îi iubesc, relația noastră este cea firească de părinți – copil și, iată, m-am integrat bine în famiie și în societate . După ce a fost abandonată la naștere și trimisă în căminul de la Cighid unde un copil murea după maxim 6 luni, cu ajutorul unui medic cu suflet mare Ramona a primit o șansă la viață, datorită unei familii iubitoare. În prezent, Ramona a absolvit Facultatea de Muzică, secția Pedagogie, este căsătorită și are un copil.

„M-am născut în epoca întunecată când comunismul era la putere în România. Din păcate, cea care m-a născut a plecat după naștere, fără a lăsa vreun indiciu cu privire la identitatea ei. Nu știu care i-au fost motivele, însă, în timp, am învățat să o iert, să-mi imaginez că a avut motive întemeiate, şi să o respect pentru alegerea de a-mi da viață.”

Aşa îşi începe Ramona povestea ei. Nu are foarte multe informații cu privire la primii trei ani din viață, timp în care a fost mutată dintr-un spital în altul, fără să aibă un nume sau o identitate de vreun fel. I s-a pus diagnosticul de “IRECUPERABIL”, si a fost trimisă la Căminul Cighid în judeţul Bihor – un fel de lagăr al morții unde un copil puternic rezista între 6 luni şi 1 an, după care era îngropat în cimitirul din apropiere.

„Deşi am fost condamnată la o moarte timpurie, Dumnezeu a avut un alt plan pentru mine”, ne spune Ramona. Iar a doua şansă la viaţă a venit în anul 1990, când ororile de la „Căminul” Cighid au fost descoperite, locul a fost închis, iar copiii găsiţi acolo, supraviețuitorii lagărului, au fost duși în spitalele, în special în spitalul de Neuropsihiatrie Infantilă din Oradea.  Așa a ajuns pe secția doamnei doctor neuropsihiatru Monica Platon, care a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a-i salva pe copiii aduși pe secția dumneaei.

Familia: o şansă la viaţă

„Cel mai important lucru care a dus la schimbarea destinului meu a fost ca doamna doctor Monica Platon a permis voluntarilor să vină să lucreze cu copiii de pe secția ei. Aveam 3 ani şi 3 luni, cântăream 5 kg şi refuzam să înghit mâncarea. Stăteam pe spate şi fixam tavanul cu ochii mari fără să mă mișc.”

Aşa a găsit-o Corina, persoana prin care Dumnezeu a schimbat destinul Ramonei. Corina era pe atunci o tânără de 19 ani care a venit sa lucreze cu copiii din spital. S-a așezat lângă ea, a început să-i vorbească şi să o mângâie pe cap.

Încet, cu nişte biscuiţi sfărâmaţi pe limbă, Ramona a început să accepte mâncarea din mâna Corinei. „Am început să prind puteri, să mă ridic în şezut, iar mai apoi să mă ţin pe picioare, spre bucuria Corinei, care se ocupa de mine în fiecare zi, ore în şir şi spre bucuria doamnei doctor Monica Platon, care, astfel, văzând progresele mele şi la insistenţele Corinei, mi-a permis să plec acasă la Corina cu bilet de voie pentru weekend.” După două zile petrecute acasă la Corina, unde a simţit ce înseamnă cu adevărat o familie, când Corina a trebuit să o ducă la spital, a plâns cu disperare, astfel încât, weekendul următor, nu a mai dus-o înapoi. La momentul respectiv, plasamentul familial era ceva nou însă, printr-o comisie de ocrotire a minorilor, după aproximativ un an de nenumărate bilete de voie prelungite prin bunăvoinţa doamnei dr. Platon, a fost instituit oficial plasamentul său în familia Corinei.

„Mă apropiam de vârsta de 5 ani”, îşi aminteşte Ramona, „şi după un an petrecut în familia Caba, unde am fost înconjurată de dragostea şi atenţia tuturor, progresele mele erau vizibile. Când Corina mă ducea în vizită la doamna dr. Monica Platon, aceasta era de fiecare dată uimită de progresele evidente.” Şansa la o viaţă de familie a contat enorm pentru dezvoltarea Ramonei. La vârsta de trei ani şi trei luni, atunci când a găsit-o Corina, Ramona era încă la stadiul unui nou-născut ca dezvoltare neuro-psiho-motorie.

Tenebrele trecutului persistă

Deseori, Ramona se trezea în timpul nopţii urlând cu țipete de groază, ca de o teroare nevăzută. În fiecare seară, Corina se ruga pentru ea, pentru vindecarea ei.

„Într-una din aceste seri, după ce s-a rugat pentru mine, Corina a avut o viziune: a văzut creierul meu care era prins de o mână neagră cu gheare ascuţite, care-l ţineau în întuneric. Această imagine persista, iar Corina a continuat să se roage stăruitor spunând: Doamne, nu mă ridic de pe genunchi până când această mână nu este îndepărtată! După câteva minute, în timp ce se ruga, a văzut cum o mână formată din lumină albă, strălucitoare, a coborât şi a desprins din strânsoare, deget cu deget, mâna cu gheare ascuţite care ţineau prizonier creierul. A doua zi, am rostit clar nu doar un cuvânt, ci prima propozitie: Mamă, vreau să mănânc! Iar, de atunci, progresele mele au fost uriaşe”.

Minunile nu se opresc aici

Când a trebuit să fie înscrisă la şcoală, Corina a hotărât să o înscrie la Liceul de Arte – secţia de pian. Pentru înscriere trebuia făcută o evaluare psihologică şi o probă de aptitudini muzicale. Proba de aptitudini a trecut-o cu uşurinţă însă evaluarea psihologica a arătat un IQ de 65 – un coeficient de inteligenţă care indică retard sever. În ciuda afirmaţiilor psihologului, Corina a insistat: „Ramona va merge la Liceul de Arte, pentru că are talent şi iubeşte muzica.”

Au urmat patru ani de muncă intensivă. După şcoală, urmau încă 4 ore de teme acasă, plus studiul la pian. Toate acestea în paralel cu exercițiile fizice pentru recuperarea motrică. A luat inclusiv lecţii de înot. La sfârşitul clasei a IV-a, la o nouă evaluare psihologică, IQ-ul a fost peste 100, indicând un coeficient de inteligenţă superior.

Pasul spre adopţie

„În acea perioadă, adopția era un lucru destul de nou şi rar în societatea noastră, însă adopția unui copil cu tenul închis era de neconceput pentru majoritatea românilor”, îşi aminteşte Ramona.

„A trebuit să învăţ să fac faţă multor provocări şi răutăţi din partea unor oameni din cauza culorii tenului meu. Am învățat să iert şi să răspund cu bunătate doar pentru că de acasă am fost înconjurată de bunătate, dragoste, înțelegere și rugăciuni. Indiferent cum m-au privit unii sau alții, acasă am fost acceptată, iubită şi ocrotită, fapt care m-a ajutat să trec peste aceste provocări.”

Din clasa a V-a, Ramona nu a mai avut nevoie de ajutor la teme, iar in clasa a VII-a a câştigat menţiune la Concursul Naţional de interpretare instrumentală – pian “Tinere Talente”. Liceul l-a absolvit cu media 9.

Tu, Ramona, dragă, eşti un miracol!

Dintre copiii care au fost aduși de la Căminul Cighid în anul 1990, mulţi dintre ei nu au mai putut fi salvaţi – au murit, iar cei care au rămas în viaţă, prezintă grave sechele fizice şi psihice.

Doamna doctor neuropsihiatru Monica Platon i-a spus în repetate rânduri: „Din punct de vedere al ştiinţei medicale, evoluţia ta este una imposibilă, şi contrazice ceea ce spune medicina din punct de vedere uman”, pentru ca apoi, să adauge cu lacrimi în ochi: „Tu, Ramona, dragă, eşti un miracol!”

Povestea continuă

După liceu, Ramona a urmat Facultatea de Muzică – pedagogie, după care, în anul 2009, s-a căsătorit cu Emil Dudas, iar în 26 aprilie 2013, a devenit, la rândul ei, mamă. Simeon este un copil inteligent, sănătos şi iubit.

„Când privesc în urmă, nu mai văd o poveste tristă, pentru că nu traumele şi suferinţele m-au marcat, ci ceea ce mi-a modelat personalitatea şi caracterul. Văd cum Dumnezeu m-a salvat şi a dat un sens nou existenţei mele, o identitate nouă şi un viitor plin de speranţă”, concluzionează Ramona.

Corina Caba a mai adoptat trei copii şi a continuat să lucreze pentru recuperarea copiilor abandonaţi prin Fundatia Casa Speranţei, Oradea. Fundaţia şi-a început activitatea în 1996 şi de atunci a activat prin mai multe proiecte inclusiv centru de tranzit şi adăpost pentru copiii abandonaţi, centru de refugiu şi adăpost pentru mame şi copii în dificultate, adopţie, asistenţă maternală, plasament familial precum şi asistenţă acordată familiilor în dificultate pentru prevenirea separării copiilor de familiile biologice. Peste 800 de copii au fost asistaţi ca beneficiari.

Sursă: ARFO