Acum doisprezece ani, întrebarea a venit în mod neașteptat. Cu umărul rezemat de geam, priveam persoana care a adresat-o. Nu avea nici o legătură cu ce discutaserăm înainte. Ne știam de foarte puțin timp. Abia dacă trecuse o săptămână de când rostise ceea ce a fost, într-adevăr, un discurs emoționant despre responsabilitatea pe care o avem de a face binele pentru oameni, fiindcă „funcțiile în care ne aflăm sunt trecătoare”.
Sentimentul că în acel moment, la prezidiu era cineva cu care aveam ceva în comun și faptul că purta un metanier pe mână m-au făcut să-mi depășesc emoțiile și să-i povestesc despre căutările mele. Eram o adolescentă și uneori mă rugam să-mi scoată Dumnezeu în cale, în mediul în care eram, măcar un om care să aibă o perspectivă duhovnicească asupra vieții.
Întrebarea a fost atât de puternică și clară, încât am rămas blocată, izbită fiind de cât de imprevizibil venise. Nu mă gândisem niciodată la asta. Mergeam la biserică, țineam post, spuneam ce cred când eram întrebată și încercam să mă țin de principii, dar cam atât. Dumnezeu, credința, valorile pro-viață nu apăruseră până atunci în discursurile mele sau în rolurile și responsabilitățile pe care le aveam față de colegii pe care îi reprezentam. De aceea, la nivel profund, din punct de vedere spiritual, în cei 3 ani de când aveam acest rol nu făcusem ceva în mod real pentru ei și pentru sufletele lor, deși CV-ul meu devenise un depozit de activități și proiecte de voluntariat.
Acea întrebare a schimbat modul în care priveam la viață. A fost începutul unui drum. Știam că vreau să ajut oamenii, să îi sprijin sufletește și practic să aleagă binele. În schimb, nu știam unde îmi vor fi purtați pașii urmând noua cale, dar am înțeles necesitatea de a face ceea ce aleg să fac complet, unitar, nu cu jumătate de măsură. Peste puțin timp după această întâmplare am întâlnit și prima femeie în criză de sarcină și mai mulți oameni care m-au sprijinit pe drumul implicării pro-viață. Toate lucrurile au o ordine, urmează unul după altul într-un mod firesc, atunci când Dumnezeu ne conduce pas cu pas.
Uneori această abordare unitară nu s-a manifestat pe această pagină, alteori neajunsurile personale au estompat-o. Însă, contextul pandemic și atât de desele situații legate de realitatea suferinței și a morții m-au împins să caut mai adânc sensul lucrurilor. Discuțiile purtate cu cei aflați în ultimele clipe ale vieții, sprijinul sufletesc primit, Dogmatica Părintelui Stăniloae și alte cărți duhovnicești au fost un bun început pentru a înțelege mai profund modul în care Dumnezeu l-a iubit mai întâi pe om și l-a chemat să conlucreze cu El.
P.S. M-a inspirat să scriu această postare textul emoționant al Ioanei Revnic despre jurământul împlinit după 20 de ani: https://bunatate.ro/dupa-20-de-ani/