Mărturia Alexandrei: „Vom păstra copilașul, indiferent de ce se va întâmpla! Suntem împreună pentru totdeauna, să nu uiți asta!”


Când auzi că o femeie în criză de sarcină se roagă la Maica Domnului și spune „Te rog, Măicuță, nu mă lăsa să fac avort!”, e limpede că în sufletul ei se dă o luptă foarte puternică.
Alexandra a aflat că e însărcinată la 22 de ani. Stătea la cămin, nu-și terminase studiile, iar părinții ei aveau multe planuri legate de viitorul ei. În clipa în care a văzut testul pozitiv, tot universul ei s-a zdruncinat foarte puternic. Ea și partenerul ei se gândeau năuciți ce vor face, cu ce vor crește copilul, cine îi va susține.
După 2 săptămâni de disperare și incertitudine s-a întâmplat un miracol. O întâlnire „întâmplătoare” cu un vechi prieten din copilărie și sprijinul sufletesc oferit de acela într-un moment cheie l-au determinat pe bărbat să se întoarcă acasă la Alexandra și să-i spună cu putere: „Vom păstra copilașul, indiferent de ce se va întâmpla! Suntem împreună pentru totdeauna, să nu uiți asta!”.

Povestea mea începe în luna octombrie a anului 2014.

22 de ani, în primul an de masterat, aveam un job bine plătit, aveam un iubit cald, drăgăstos și cu un foarte bun simț al umorului, alături de care îmi doream să rămân pentru tot restul vieții. Eram în relații bune cu toată lumea – pe scurt, eram mulțumită de viața mea.

Totul s‑a zdruncinat vertiginos, însă, când am aflat că sunt însărcinată.

Și asta nu pentru că nu iubeam copiii – îmi doream să vină momentul cât de curând, însă parcă nu acum era timpul potrivit. Prietenul meu, actualul meu soț, nu avea pe atunci serviciu, era în an terminal la facultate, stătea încă la părinții lui acasă, fiind din București, eu încă stăteam la cămin…

Făcusem un test de sarcină care ieșise pozitiv, moment în care eu și cu iubitul meu eram năuciți total, nu știam ce vom face, vestea ne dăduse complet peste cap, mai ales că nu ne‑am gândit la noi și la ce înseamnă asta pentru noi, ci cum îi va afecta pe părinții noștri, care aveau alte viziuni și planuri pentru noi, în mod special părinții mei.

„Cu ce aveam să‑l creștem? Unde, mai precis? Capul familiei nu are serviciu, facultate terminată, nu putem face nimic… Cine va fi alături de noi?”

Știm cu toții care este viziunea generală – întâi terminare studii, făcut carieră, viață trăită, călătorii în toată lumea, experiențe și abia mai apoi căsătorie și familie de întemeiat. Așadar, din punctul ăsta de vedere, nu eram niciunul dintre noi „copți”.

În sensul ăsta, ne‑am gândit amândoi, sfâșiați de durere, la avort. Eram împotriva lui cu tot trupul și sufletul (eu mereu mi‑am zis că nu voi face asta niciodată), însă, în momentele acelea de încețoșare a minții, ne‑am gândit că vom trece amândoi peste tot ce va însemna trauma post‑avort.

Bineînțeles, citisem nenumărate mărturii și cărți despre femei care au avortat, despre chinurile prin care au trecut după asta, iar acum, mai mult ca oricând, citeam tot ce îmi pica în mână despre acest subiect. Ba, chiar mai mult, îmi amintesc că citeam despre pedeapsa lui Dumnezeu pentru femeile care fac acest lucru, parcă pregătindu‑mă pentru o asemenea durere.

M‑a trecut un fior de fericire pe care nu‑l voi uita niciodată când am fost prima dată la ecograf și am văzut că o sămânță minunată de om încolțise în mine.

Apoi m‑au cotropit toate gândurile contradictorii și l‑am întrebat pe doctor despre avort. M‑a întrebat dacă sunt sigură și mi‑a spus ceva ce nu voi uita niciodată: „Cunosc un băiețel care acum are 6 ani și știe Luceafărul pe de rost. Mămica lui a trecut exact prin ce treceți dumneavoastră. Gândiți‑vă bine, mai aveți timp, sarcina nu este încă destul de avansată.”

Au urmat apoi 2 săptămâni pe care le‑am trăit ca și cum am fi făcut deja asta, și eu și iubitul meu. Eram sleiți de puteri, triști și abătuți, nu mai puteam vorbi sau gândi la nimic altceva. Trăiam păcatul groaznic pe care încă nu‑l făcusem.

Fără să știm ce vom face cu certitudine, iubitul meu m‑a cerut de nevastă într‑un weekend în care am plecat la țară, în satul în care au trăit bunicii lui. Mi‑a promis că va fi alături de mine indiferent de felul în care vor evolua lucrurile și că vom rămâne împreună pe vecie. Eram împărțită între fericire nespusă, întrucât se materializa dorința mea de a fi mereu cu el, și o tristețe copleșitoare, neștiind ce se va întâmpla cu suflețelul din mine.

În acea noapte în care mi‑a dăruit inelul de logodnă, am adormit plângând. El, fiind vizibil marcat de momentele prin care treceam, simțind nevoia să‑și împărtășească cuiva amărăciunea, a plecat la o plimbare în aer liber cu un prieten.

Atunci, știu că m‑am rugat cu toată ființa mea Maicii Domnului și am rugat‑o în mod repetat: „Te rog, Măicuță, nu mă lăsa să fac avort! Orice, dar nu asta!”

Și am adormit sleită de puteri și de plâns, cu gândul ăsta în minte. Ca prin minune, la miezul nopții, iubitul meu m‑a trezit parcă radiind și încurajat de o nouă putere: „Vom păstra copilașul, indiferent de ce se va întâmpla! Suntem împreună pentru totdeauna, să nu uiți asta!”

Dumnezeu, Măicuța Domnului lucrase prin intermediul oamenilor, așa cum o face de obicei: prietenul din copilărie al iubitului meu îl convinsese să păstrăm copilul cu orice preț. Nu știu cum, în ce fel și care a fost influența lui asupra partenerului meu, dar sunt sigură că a fost Mâna Maicii Domnului la mijloc.

Partea cea mai grea abia acum venea, deși eram amândoi ușurați sufletește… Pluteam, știind că am ales viața. Trebuia să le spunem părinților.

Părinții mei (mama și soțul ei, tatăl meu vitreg) nu au fost de acord să‑l cunoască pe prietenul meu, deși știau destul de multe despre el, de la mine.

Apoi, văzând acestea, iubitul meu a vorbit cu părinții lui, le‑a spus că vom avea un copil și, deși șocați, în acea săptămână i‑au sunat pe ai mei să se întâlnească, să se cunoască și să stabilească cele ce vor urma, în principiu, cununia.

Tatăl meu și cu soția sa au reacționat creștinește și, deși lui îi spusesem doar de logodnă, mi‑a spus: „Mă îndulcesc cu gândul că voi avea un nepoțel sau o nepoțică, dar acum, cum vrea Dumnezeu”. Atunci m‑am simțit cu adevărat binecuvântată.

Sora mea, de asemenea, de când îi aruncasem ideea „ce‑ar fi dacă aș fi însărcinată?” s‑a arătat foarte entuziasmată și mi‑a spus să nu mă gândesc să fac vreo prostie, iar toate întrebările mele căpătau răspuns și sprijin și din partea ei.

Colegele mele de la serviciu, pe care le anunțasem de sarcină, mi‑au spus să renunț la copil, că nu este momentul, că nu voi mai putea să mă distrez, să fac nimic din ce îmi place. Două dintre ele mi‑au împărtășit poveștile avorturilor pe care le‑au făcut, spunându‑mi că pentru ele a fost alegerea cea mai bună la momentul respectiv. Am rămas fermă pe poziții, indiferent de ce argumente mi‑aduceau, toate menite să îmi coloreze în griul monotoniei viața ce va urma nașterii.

Ca să nu mai lungesc cu detalii povestea, alături de noi au fost tatăl meu și soția lui și părinții soțului. Cei din urmă s‑au dedicat trup și suflet familiei noastre nou formate, fiind întotdeauna gata să ne ajute și să facă tot ce le stă în putință să pășim în viața de familie cu Dumnezeu înainte.

Am aranjat repede o nuntă simplă, foarte frumoasă, la care au venit cei mai dragi oameni ai noștri. Incredibil, dar toate s‑au aranjat după voia minunată a lui Dumnezeu…

După nuntă, ne‑am depus dosarul pentru prima casă la bancă, soțul meu s‑a angajat, având un serviciu foarte bun, a terminat facultatea cu brio și, după ce am născut, ne‑am mutat în casă nouă, aranjată de la zero cu tot ce aveam nevoie.

Ilinca s‑a născut pe 28 iunie 2015.

Acum, mai clar ca niciodată, îmi vin în minte cuvintele pe care duhovnicul nostru le‑a spus soțului meu: „Când dă un dar, Dumnezeu nu îl lasă de izbeliște”. Ca dovadă, toate grijile noastre de la început au dispărut. Avem tot ce ne trebuie și nu avem nevoie de mai mult.

Fetița noastră minunată are 7 luni și este bucuria vieții noastre! Mereu ne gândim cu multă amărăciune la ce am fi putut pierde dacă am fi făcut acel pas. Prin ea, am câștigat mai multă credință în Dumnezeu, încredere în noi, mai multă responsabilitate și stabilitate. Și ea ne luminează zilele cu zâmbetul ei de îngeraș.

Așadar, trăim o minune noi, familia noastră. Odată cu un copil, Dumnezeu șterge orice griji și nu ne lasă singuri în vâltoarea lumii. Este cel mai frumos lucru greu din lume – să ai copii. Și dacă nu ar fi fost greu, care ar mai fi fost farmecul? Am fi lenevit, am fi fost înghițiți de o viață plănuită în spiritul plăcerii și al confortului… Prin familie ne consolidăm viața duhovnicească, exersăm smerenia și jertfirea pentru cei dragi.

Dacă ar fi să dau un sfat femeilor aflate în criza de sarcină, le‑aș îndruma să se roage ardent la Maica Domnului, cea Grabnic‑Ajutătoare, pentru luminarea sufletului și a minții lor și să‑și asculte instinctul matern.

Odată cu nașterea copilului, totul se schimbă. Soții care devin părinți trec prin niște sentimente incomparabile cu ce a fost înainte de copil.

Este vorba de o fericire inexplicabilă în cuvinte, de o stare de beatitudine continuă când îți vezi bebelușul crescând, zâmbind, respirând și iubindu‑te.

Alexandra G., 23 ani, București

Sursa: revista „Pentru Viață”, nr. 5/2016

Ai trecut printr-o criză de sarcină? Mărturia ta poate salva vieți. În perioada următoare ne propunem să tipărim o nouă carte cu mărturii despre criză de sarcină. Trimite mărturia ta la 101marturii@gmail.com.

Leave a reply:

Your email address will not be published.

Site Footer