Mărturiile femeilor care au trecut prin trauma avortului sunt sfâșietoare. Multe și-ar dori, dacă ar putea, să dea timpul înapoi și să aleagă viața. Cum acest lucru este imposibil, duc cu ele întreaga viață, zeci și zeci de ani, durerea copilului pierdut. Adesea peste trauma unui avort se așterne intenționat tăcerea. Persoanele mai apropiate știu de avort și aici pare că se oprește totul. Cei mai mulți nu au ocazia să afle ce se întâmplă pe parcursul anilor cu sănătatea fizică și emoțională a femeii respective. Cu atât mai puțin au ocazia să afle prin ce trec bărbații afectați de avort sau alți membri ai familiei.

Textul de mai jos este o mărturie complexă, care descrie urmările avortului pe parcursul a 48 de ani de la avort, atât din perspectiva femeii, LaRee, cât și a bărbatului, Mark, mama și tatăl copilului avortat. Viețile lor ar fi putut avea un alt parcurs, care ar fi inclus bucuria de a crește acel copil sub ochii lor și a deveni un adult, dacă le-ar fi fost cineva alături și ar fi primit sprijin – aceasta este chiar una dintre concluziile ei, dureroasă și de luat aminte. O alta privește modul cum Dumnezeu a lucrat după avort în viața lor.

LaRee:

„În 1971, am rămas însărcinată la 17 ani. Mark era tatăl copilului. Locuiam la bunici în acel moment. Am fost îngrozită. Ce să le spun? Ce o să-i spună Mark mamei sale? Ce vor crede oamenii din oraș?

Îl cunoșteam pe Mark de mai mulți ani, prin intermediul familiei. Ca multe alte cupluri tinere, ne petreceam majoritatea timpului împreună. Mark era centrul vieții mele. Îi eram devotată și știam că vreau să îmi petrec restul vieții cu el.

Imediat ce i-am spus bunicii că mi-a întârziat menstruația, m-a programat la doctor pentru testul de sarcină. Rezultatul a fost pozitiv. Reacția mea la început a fost de frică și entuziasm. Mă gândeam la căsătorie. Mă gândeam la viața noastră împreună. M-am gândit și la dificultățile financiare, dar mai ales mă gândeam la dragostea unuia față de celălalt. Știam ce vreau cu exactitate… dar Mark știa?

Când eram doar noi doi, vorbeam despre căsătorie, despre emoția unui nou început; începusem să ne gândim la nume pentru copil. Da, eram amândoi speriați, dar tot visam un viitor împreună alături de copilul nostru. Atunci au intervenit ceilalți.

Bunica mea vorbea despre avort. Mama lui Mark s-a întors împotriva mea și mă trata ca pe un nimic care a intrat în viața fiului său și i-a furat inocența. Altfel spus, eu eram de vină pentru sarcină. Mi-a spus să dorm cum mi-am așternut. Îmi amintesc că nu mergea pe aceeași parte a străzii cu mine. Nu mai puteam de rușine. Nu mai aveam niciun prieten în oraș, cu excepția lui Mark.

Fără să mă gândesc clar că fac asta, mi-am cântărit opțiunile. I le-am expus lui Mark într-o scrisoare pe care am păstrat-o ani întregi. Fac referire la scrisoarea aceasta așa des pentru a-mi aminti ce gândeam în perioada cea mai înspăimântătoare și însingurată din viața mea.

Am descris opțiunile pe care le aveam în modul următor (gândiți-vă ca aveam doar 17 ani):

– «Pot să merg la Edmonton și să avortez, asta m-ar elibera de orice problemă, dar ar răpi și o mare parte din mine. Te iubesc prea mult ca să renunț la copil și iubesc copilul la fel de mult cum te iubesc pe tine. Prin urmare, avortul e în afara discuției.

– Pot să merg la Edmonton și să trăiesc într-un centru de sprijin, să nasc și să dau copilul spre adopție (n.tr. în SUA este legală adopția inițiată de mama copilului din perioada sarcinii). Dar, tot gândindu-mă la asta, am ajuns la concluzia că nu pot face nici asta.

– Pot să merg la Edmonton după primul semestru, să nasc și să îl cresc de una singură. Știu că dacă fac asta renunț la o mare parte din viitorul meu, dar nu pot sa renunț la ceva care nu ne mai aparține mie sau ție, de fapt.

– Ne putem căsători. În ceea ce mă privește, nu am nicio reținere pentru că știu că te iubesc. Te înțeleg că ești îngrijorat privind modul în care o să trăim, dar nu ești singurul bărbat căruia i s-a întâmplat asta.»

Acum o să povestesc cum s-au întâmplat lucrurile din punctul meu de vedere. O presiune imensă era pusă asupra mea să avortez. Nu mi s-a oferit nicio informație despre cum se va desfășura avortul, despre faptul că fătul era dezmembrat prin aspirarea cu acel aspirator pentru avort. Nu mi s-au oferit alternative sau mai multe informații despre adopții sau centre de sprijin. Țineți cont că pe atunci nu exista internet.

Cei în care aveam încredere îmi spuneau ca avortul e cel mai bun lucru de făcut. Și din moment ce guvernul plătește avortul… e în regulă. La 17 ani nu e nevoie de mult ca să fii convins. Îmi amintesc tristețea și frica pe care le-am simțit.

Privind în urmă acum, știu că dacă cineva mi-ar fi arătat altă opțiune, dacă ar fi venit în întâmpinarea mea cu o îmbrățișare iubitoare, aș fi dus sarcina la capăt.

Presiunea era pusă pe mine și am simțit că nu am altă opțiune. Am ales greșit.

Conform legii avortului din Canada de atunci, mi se cerea să mă prezint în fața unui Comitet al avortului terapeutic. Terapeutic? Ce farsă! Comitetul era doar pentru o ștampilă. Nu era terapeutic pentru mine și în niciun caz pentru copil. Am fost programată la un psiholog, care a petrecut 2 minute cu mine și s-a asigurat că mă întreabă dacă asta e ce vreau să fac. Fusesem deja convinsă de familie, iubit și prieteni să cred că ăsta era singurul mod în care puteam să-mi rezolv problema.

Am fost pusă pe o lista de așteptare la un spital unde se făceau avorturi. Au sunat chiar la limita celor trei luni de sarcină (n. tr. în prezent, în Canada avortul este legal în toate cele 9 luni de sarcină, indiferent de motiv).

Era spre sfârșitul lui noiembrie. Se apropia Crăciunul. Spitalul unde am avortat era decorat cu luminițe de sărbătoare. Dar nu era nimic de sărbătorit pentru mine și copilul meu, în acea după-amiază târzie și mohorâtă când am intrat pe ușile duble ale spitalului.

Mi-am petrecut noaptea la spital pregătindu-mă pentru avort. Îmi amintesc că am auzit multe plânsete ale bebelușilor nou-născuți de pe hol și mă întrebam de ce m-au pus atât de aproape încât să-i aud. Nici azi nu știu.

A fost o asistentă (mi-aș dori să o întâlnesc acum) care a venit la mine de două ori în mijlocul nopții, mi-a atins umărul ușor și m-a întrebat dacă sunt sigură că asta vreau să fac.

Vai, cât aș fi vrut să mă întorc la ea și să-i zic: «Nu! Îmi iubesc copilul». Dar îmi era frică să nu mă răzgândesc. Asta ar fi însemnat să-i dezamăgesc pe toți. Cum i-aș fi putut privi dacă nu mergeam până la capăt?

M-au dus pe un cărucior până la sala de operație unde a avut loc avortul. O asistentă mi-a cerut să număr descrescător de la 10. Uitare. Înainte să-mi revin din anestezie, am auzit ceva care suna ca un aspirator. Acel sunet mi s-a întipărit în memorie pentru totdeauna. Mi-am dat seama că bebelușul meu era prins în mașina aia!

După câteva ore, în salon, un asistent bărbat a venit să vadă cum sunt. Îmi amintesc că l-am întrebat dacă a fost băiat sau fată. A spus ceva de genul: «E posibil să fi fost fetiță, dar nu sunt sigur». Mi s-a dat de mâncare și mi s-a spus că dacă nu vomit sunt liberă să plec. Am vomitat, dar am ascuns urmele… a sosit mașina și am aplecat spre casă.

După avort m-am simțit foarte tristă. M-am dus să-l văd pe Mark unde lucra și am vorbit puțin. Eram amândoi triști. Ne-am despărțit după șase luni.

Mi-am văzut de viață și am negat mulți ani că aș fi trecut vreodată prin calvarul avortului.

Doi ani mai târziu m-am întâlnit cu Mark și am fugit cu el. Relațiile dintre familii nu erau bune, dar noi încă ne iubeam.

După trei ani s-a născut fiica noastră. Din clipa în care am văzut-o, mi-am dat seama că nu e primul meu copil. Amintirile avortului mi-au revenit. Când i-am privit ochii, mă întrebam dacă ochii copilului avortat semănau cu ai ei. Fiica mea a fost un bebeluș frumos și acum e o femeie frumoasă.

Să vă împărtășesc o mică durere care persistă și după zeci de ani (mamele vor înțelege): de fiecare Crăciun, amintirile avortului mă inundă. Dacă o luminiță strălucește într-un anumit fel în amurg, îmi revin sentimentele de frică și însingurare din acea zi îndepărtată. Aceste sentimente se amestecă și îmi tulbură bucuria Crăciunului și trăirea postului. Primul meu copil ar fi împlinit 38 de ani și ar fi fost un membru activ al societății.

Astăzi în America de Nord, o femeie poate face un avort din orice motiv, sau fără niciun motiv. Sunt Directorul Executiv al unei asociații pro-viață din provincia canadiană Alberta.

Biroul meu este chiar peste stradă de o clinică de avort. Au o afacere înfloritoare! În fiecare zi este un șir constant de femei care intră în acel loc îngrozitor. Mai târziu ies palide și tremurânde. Unele se împleticesc și vomită pe aleea din spate; și mă gândesc că nimic nu s-a schimbat în 39 de ani.

Femeile nu sunt informate, sunt ținute în întuneric, departe de adevăratele urmări ale avortului. Ca mieii pe altar, copiii lor sunt înjunghiați pe altarul așa-zisei eliberări sexuale și al drepturilor reproductive. Femeile sunt lăsate să-și culeagă bucățelele vieții distruse în urma deciziei pentru toată viața, o decizie care le va bântui ani de-a rândul… așa cum mi s-a întâmplat mie. $600 pentru buzunarul avorționistului, iar femeia se închide în sine cu drama ei interioară. Ce mai libertate! Ce alegere!

La aproximativ 25 de ani după avort, am aflat ca în 1929 bunica a rămas însărcinată înainte de căsătorie. Trăia într-un oraș mic, prin urmare a îndurat multe umilințe și a fost ostracizată de comunitate. Cred sincer că ea a crezut că face ce trebuie când m-a împins spre avort. Încerca să mă salveze de cruzimea oamenilor, să nu sufăr ca ea. Dar nu avea nicio idee despre ce va urma după avort.

Poate ca bunica a îndurat umilințe din cauză ca a avut un copil în afara căsătoriei, dar eu am purtat durerea și doliul pentru că mi-am ucis copilul. Niciuna dintre aceste doua situații nu e după voia Domnului. Copiii au nevoie să se nască într-o familie iubitoare și protectivă. Relațiile intime trebuie păstrate pentru căsătorie. Acesta e modul în care sexualitatea se exprimă legitim.

În 1984, Mark a fost diagnosticat cu scleroză multiplă, o boală incurabilă. Este degenerativă și, după cum vedeți, din cauza ei are handicap. Mi-am jurat să îl protejez când nu o va mai putea face singur. Vedeți voi, acum trăim într-o lume care susține să îi ucidem pe cei ca soțul meu. De data asta, eu voi sta alături de cineva care e vulnerabil. Susținătorii eutanasiei încearcă să-și împlinească planul în America, stat după stat. Trebuie să recunoști un lucru… sunt perseverenți.

Mark:

„LaRee este mai bună cu mine decât merit. Eu am pus presiune asupra ei să avorteze, voiam relații intime fără consecințe. Dar avortul are consecințe și pentru bărbați. Mai devreme sau mai târziu a trebuit să mă confrunt cu faptul că nu mi-am protejat copilul… și mâinile mele erau pline de sângele lui! A venit o zi mare și groaznică, iar conștiința mea nu a mai putut fi oprită. Era ca atunci când Dumnezeu i-a spus lui Cain: «Ce ai făcut?! Vocea copilului tău strigă la Mine din pământ.»

Conștiința mea mă condamna! Îmi amintesc că m-am gândit: «Cum de ți-ai abandonat copilul, când ai avut un tată așa minunat?» Mi s-a frânt inima. Nu puteam nici măcar să spun că nu am știut. Știusem, copilul meu nu era «o grămadă de țesuturi» sau «o viață potențială». Copilul era în viață… o ființă umană, care merita să trăiască la fel de mult cum merit eu să trăiesc.

Tatăl meu păstra în librăria lui o serie de cărți Life Science. Una se numea Growth (Dezvoltare). Publicată în 1965. Îmi amintesc, ca băiat de 12 sau 13 ani, stăteam alături de părinți și mă minunam de pozele cu dezvoltarea copilului nenăscut. Unele poze erau din 1957… Când noi am făcut avortul, în 1971, eu știam exact ce facem, de fapt.

În anii 1990 am auzit un profesor universitar de la medicină spunând că atunci când avortul la cerere a fost legalizat pe cuprinsul Americii de Nord (1969 în Canada, 1973 în America) nu se știa despre umanitatea vieții intrauterine. Aveam cartea cu mine și i-am arătat imaginile și i-am spus «Dacă cineva așa prost ca mine știa, atunci cu siguranță cei care au trecut legea și doctorii care au luat parte la asta știau». Atunci s-a întâmplat ceva bizar. A privit în altă parte și aproape imperceptibil a început să se legene pe scaun și să facă o mișcare cu mâna ca și cum atunci când te speli. Nu cred ca era conștient că o face.

Un gând mi-a venit în minte: „Pilat”. Nu doar el. Și eu sunt ca Pilat, și oricine care se spală pe mâini de femeile aflate în criză de sarcină și nu le sprijină să aleagă viața. Toți cei care rămân nepăsători când știm că 98% din avorturi nu sunt necesare din punct de vedere medical.

Ironia este că acum eu sunt cel vulnerabil în aceeași societate care nu protejează copiii nenăscuți nedoriți sau care nu convin. Prognoza e că în cele din urmă nu va proteja nici pe cei bolnavii incurabil sau cu handicap, așa ca mine.

A fost o vreme când eram sănătos, atletic și puternic. Acum sunt bolnav cronic, cu handicap și slab. Călătoria dintr-o parte în cealaltă a fost lungă și dureroasă. Este o lecție divină care mi se predă? Poate. Am fost atât de închis din puncte de vedere al sentimentelor și spiritual. Au fost momente când aș fi renunțat dacă nu eram înconjurat de oamenii care mă iubesc. Pot să înțeleg cum o persoană poate dispera și își poate dori să moară, fiind izolat de durere. Nici nu-mi pot imagina lepădarea de umanitate a oamenilor care acceptă să ajute pe cineva să se sinucidă.

Am fost diagnosticat cu scleroză multiplă la vârsta de 30 de ani. Scleroza mi-a distrus încet fiecare funcție timp de 25 de ani. Debutul sclerozei multiple din 1984 a fost brusc. A început într-o dimineață când m-am trezit fără să mai simt nimic de la talie în jos. Puteam să merg bine, dar nu făceam diferența dintre cald sau rece sau dintre ascuțit sau bont.

Apoi, peste noapte, nu mi-am mai putut folosi mâna și brațul drept. A fost începutul anilor de groază de-a lungul cărora scleroza făcea ravagii în trupul meu. Ataca anulând o funcție, apoi dădea înapoi și se restabilea funcția, dar nu total. Mă duceam la culcare neștiind ce funcție o să pierd sau o să recâștig la trezire, fără nicio garanție că voi recupera funcția pierdută. Era ca un roller coaster nebunesc și sălbatic.

Lucrul pe care l-am pierdut la început a fost simțul ritmului muzical și coordonarea cu mâna dreaptă. A fost o pierdere importantă pentru mine pentru că muzica reprezenta o mare parte din viața mea. Am cântat la chitară și, cu riscul de a părea că mă laud, eram foarte talentat. Mama a predat muzică mai mult de 60 de ani. Oricum ar fi mers lucrurile, la doi ani după ce mi-am pierdut abilitatea de a cânta la chitară, mi-am dat seama că nu o voi recăpăta. Și într-un moment de tristețe mi-am luat minunata chitară și am tăiat-o în două cu fierăstrăul.

LaRee a fost îngrozită! A strigat la mine: «Ce faci! Ți-ai pierdut mințile!». Am pus cele două bucăți înapoi în cutie, iar LaRee și cu mine am petrecut restul serii într-o liniște mormântală, dar nu îmi părea rău. În acea noapte, după ce familia a adormit, m-am trezit, am scris o notiță și am pus-o în cutie, alături de chitara Fender distrusă. Să vă citesc ce scria:

«Azi mi-am tăiat chitara cu ferăstrăul. A fost cel mai de bun-simț lucru pe care l-am făcut în ultimul timp. Mi-am exprimat durerea și m-am eliberat. Muzica era dragostea mea. Tânăr fiind, trăiam pentru chitara și pentru muzica mea. Îmi amintesc că preferam mai degrabă să cânt decât să mănânc. Acum timpul meu s-a adus, asemeni puterii mâinilor mele.

Am tăiat-o ca să-mi iau la revedere de la exprimarea artistică. Am tăiat-o să-mi iau la revedere de la o tinerețe fără griji. Am tăiat-o să-mi iau la revedere de la o viață fără baston sau alte invenții pentru cei cu handicap. Am tăiat-o ca să îmi eliberez durerea și să spun mă doare! Dar mai ales, am tăiat-o ca să-mi iau la revedere de la o veche prietenă de încredere, chitara mea, un instrument făcut cu măiestrie, la care nu mai pot cânta.

Nu mi s-a părut corect să o țin pur și simplu în cutie. Azi mi-am tăiat chitara în două.»

Astfel, LaRee cu mine ne-am început călătoria alături de o dizabilitate catastrofală; călătoria îngrozitoare, dar care ne dezvăluia pe unul altuia. A fost important pentru mine să știu că mă iubea cineva care avea un angajament de neclintit față de demnitatea mea ca ființă umană. Acest cineva l-am găsit în persoana lui LaRee, care suferea la rândul ei.

As vrea să vă aduc în atenție un aspect al bolilor care cauzează dizabilități sau a bolilor cronice. Nu este vorba doar de cei care suferă. Cei care îi iubesc suferă și ei, uneori chiar mai crâncen.

Mărturia lui LaRee despre boala lui Mark:

„Mark trăiește în mod concret simptomele sclerozei multiple, agresive și degenerative, cele care sunt. Eu văd toate aceasta și îmi imaginez. Imaginația nu are limite. Cred că e mai ușor să fii decât să privești. În ciuda a nenumărate încercări, dragostea a triumfat. Dar dragostea este asemeni unei monede prețioase cu două fețe. Pe una din ele se vede iubirea ca fiind cea mai mare bucurie a vieții, iar pe cealaltă cauza celei mai profunde suferințe și frământări. Acesta este paradoxul dragostei. În secolul al XIX-lea, Victor Hugo zicea:

«Să iubești sau să fi iubit, e de ajuns. Nu mai cereți nimic după. Nu se găsește altă perlă în pliurile tenebroase ale vieții. A iubi este o împlinire.»

Și așa este. Totuși ca soție, mamă și bunică, voiam mai mult, căutam mai departe. Voiam să îi protejez pe cei dragi de durere, de suferințe sentimentale, de dezamăgiri, și chiar de modul în care se sfârșește viața, dar nu pot. Am stat de atâtea ori la capul patului de suferință a celor dragi și m-am rugat «Doamne, dă-mi mie durerea lor», ca și cum ar fi o măsură a suferinței pentru care pot negocia cu Dumnezeu. Nu este.

Dragostea romantică începe cu o privire și un salut și ar trebui să se termine cu lacrimi la sfârșitul vieții. Viața începe cu durerea nașterii care e repede dată uitării cu ajutorul puterii dragostei de mamă. Așa e iubirea de mamă. Mi-am dat seama că viața noastră s-a schimbat și că trebuie să iau mai multe decizii. Prima era să mă decid dacă eram pregătită să rămân în căsătorie.

Când m-am căsătorit cu Mark, era sănătos și sportiv. În primii 11 ani ai căsătoriei noastre, a fost un om foarte realizat, pe plan profesional dar și personal. Era superman-ul meu. După ce a fost diagnosticat cu scleroză multiplă, cariera lui a stagnat și de multe ori se simțea prea rău să participe la activitățile pe care înainte le iniția. Copiii noștri aveau 5 și 7 ani la data diagnosticului. Era dificil să înțeleagă de ce tati nu se mai joacă și nu mai e la fel de activ cum obișnuia, când avea energie fără limite.

Când am primit diagnosticul de scleroză multiplă, nu știam ce însemnă. Nu știam cum ne va afecta viitorul. Așa că am început să caut în literatura medicală și chiar am vizitat câteva spitale să văd dacă îi recunosc pe cei cu scleroză multiplă: am văzut bastoanele, cărucioarele și scuterele, mașinile special adaptate, bordurile tăiate. Scleroză multiplă înseamnă handicap! Am privit fețele celor care aveau pe cineva bolnav de scleroză și m-am întrebat dacă voi putea îndura suferința și amărăciunea.

Prima mea reacție a fost de furie. Cum putea Mark să-mi facă una ca asta?! Cum a îndrăznit să se îmbolnăvească? Trebuie sa fie cel puternic. Eu eram cea slabă. Dacă trebuia sa se îmbolnăvească unul din noi, acela eram eu. Puteam face față mai bine bolii. Mark avea cea mai mare energie. Puteam să accept mai ușor dacă mă îmbolnăveam eu. Aș fi putut să mă strecor în afara lumii, ar fi fost în regulă. Eram supărată, tristă, acră și mai ales îmi era frică.

Voiam să-L conving pe Dumnezeu că a greșit. Mark putea să îi crească pe copii, să se recăsătorească, să-și continue viața. «EU nu pot face asta!», am strigat. «Nu pot să mă resemnez și accept asta, Doamne». Am insistat în fața lui Dumnezeu să-mi dea mie scleroza.

Credința lui Mark era mai puternică decât a mea. La fel și personalitatea, trupul și dezvoltarea. Avea posibilitatea să-și ducă traiul mai bine decât mine. De ce nu a înțeles Dumnezeu asta?! Eram supărată pe Mark și pe Dumnezeu. Mă simțeam dezamăgită de viață. Boala a început să îl schimbe pe Mark. Am început să aproximez distanța dintre scaune în mall-uri pentru cazul în care obosește și trebuie să se așeze. Am început să mă tem de locurile unde e prea multă lume. Ar putea deveni nerăbdător și aș fi văzut acea expresie a frustrării pe fața lui.

Într-o după-amiază am privit cu groază cum soțul meu se târăște pe scări în casa noastră de două etaje pentru a folosi baia. Mi-am dat seama că viața noastră s-a schimbat și că trebuie să iau mai multe decizii. Prima era să mă decid dacă eram pregătită să rămân în căsătorie.

De multe ori demonii mi-au trimis gândul că exista o soluție de scăpare. «Ești încă tânără, copii vor trece peste», îmi șopteau. «O poți lua de la capăt, ca multe alte femei după divorț». Și tentația mergea mai departe «Poți primi ajutor de la alți membrii ai familiei. Vor înțelege.» Chiar și colegi de serviciu mă întrebau de ce mai stăteam cu Mark?

Nu mi-a luat mult să îmi dau seama că trebuie să mă rog lui Dumnezeu și să-i cer ajutorul pentru a călători în roller coasterul sclerozei multiple. Prima dată m-am rugat și I-am cerut o casă în care se poate intra cu un cărucior pentru a ne începe noua viață împreună: Dumnezeu, Mark, eu și copiii. Aveam nevoie de o casă care să îi permită lui Mark să se miște fără multă bătaie de cap, o casă care să ne ducă mai departe pe tărâmul bolii. Unde ne va duce scleroza multiplă, nu știam. Trebuia să ne încredem în Dumnezeu.

Rugăciunea mea avea două părți. Mereu am nutrit o mare dorință de stabilitate, de a avea un loc căruia să îi spun acasă. Copil fiind, m-am mutat de colo-acolo, de 37 de ori în lung și latul întregii Canade. Nu voiam pentru copiii mei o viață de nomad. Nu îmi doream ceva mai mult decât un cămin, cu adresă permanentă și un măr în spatele casei. Dumnezeu știe că asta mi-am dorit cel mai mult.

Astfel, în 1987, Domnul a răspuns nevoii și rugăciunii mele. Ne-a oferit o casă ușor accesibilă în Beaumont, Alberta, aflată puțin mai la vale de o veche biserică catolică. În perioadele dificile ale crizelor bolii, părea că Mark găsește alinare stând lângă măr, privind în susul dealului la biserica catolică și ascultând sunetul clopotelor. Părea că își apropie inima de Domnul.

Dumnezeu m-a învăluit în dragostea Lui și nu mai aveam nevoie de un soț superman. Recunosc totuși că în mijlocul nopții, când aud vreun zgomot, îl trimit în căruț să zbârnâie roțile și să legene bastonul pentru a ne proteja de bau-bau. Ce aș mai putea cere?

Casa noastră a devenit locul de întâlnire al familiei la ocaziile speciale pentru copiii și nepoții noștri. În fiecare august ne întâlnim în curtea din spate ca să culegem mere din pom. Uneori mă gândesc că ce a început cu un avort – negarea vieții și a puterii iubirii de a înflori (atât omenească, dar și divină) a continuat cu un pelerinaj pentru regăsirea înțelesului vieții si al iubirii.

Să rămâi în iubirea lui Hristos și să fii chipul iubirii Lui într-o lume pierdută care suferă… Aici se află adevăratul sens al vieții.

Am început cu întrebarea: Care sunt adevăratele dimensiuni ale tragediei avortului? Posibil că acesta e răspunsul. Darul vieții – cu nemărginitele lui posibilități – este negat, întors Celui care l-a dăruit fără să fie deschis. Este nedorit, netrăit și nerelevat. Nimeni nu are dreptul să îi fure altei vieți potențialul. Avortul nu ne-a eliberat… ne-a înfrânt inimile și ne-a sărăcit pe Mark și pe mine foarte mult.

Regele David scria: «Jertfa lui Dumnezeu, duhul umilit, inima frânta și smerită Dumnezeu nu o va urgisi». Pe temelia unui duh umilit, prima dată după avort și pe urmă cu o boală necruțătoare, Domnul a început să ne învețe sensul vieții și al dragostei. Din adâncul pământului udat de lacrimi de regrete și părere de rău a crescut înțelegerea. Suntem iubiți și iertați.

Cred ca Dumnezeu a permis sclerozei să continue pentru ca noi să creștem spiritual și să depindem de El pe de-a întregul. Și sunt convinsă că dragostea înseamnă totul. Să rămâi în iubirea lui Hristos și să fii imaginea iubirii Lui într-o lume pierdută care suferă… Aici se află adevăratul sens al vieții.”

Mark:

„Hristos a spus să ne luăm crucea în fiecare zi. Am găsit un sens în crucea mea pentru că am găsit sensul Jertfei Lui. La piciorul acelei cruci, LaRee cu mine am găsit iubirea divină. În zdrobirea noastră, am găsit iubire și iertare. Hristos ne conduce acasă.”

Sursă: After Abortion