În volumul Convorbiri cu Mihai I al României de Mircea Ciobanu găsim un capitol dedicat memoriei Reginei Elena, mama Regelui Mihai, căreia Majestatea Sa îi face un portret emoționant.

Era probabil duminică, la Patriarhie, nu în biserica principală, ci în capelă, acolo unde mama mă ducea cu ea mereu – și în ziua asta, țin minte foarte precis, pentru că imaginea mi-a rămas în memorie nealterată, am întors capul și m-am uitat deodată la ea, și am văzut-o plângând. Mai târziu, n-am îndrăznit să o întreb de ce plângea. Știam, mai mult sau mai puțin despre ce e vorba…

Asta este, cred, cea mai veche amintire a mea despre mama. Era în anii în care mă duceam în fiecare seară în dormitorul ei să-mi fac rugăciunea. Ori de câte ori veneam lângă ea, îmi aduceam aminte că am văzut-o plângând la icoane. De aceea nici nu mi s-a șters din memorie imaginea aceasta.

În anii când a lipsit din țară n-am stat mult timp cu ea. Îmi este greu să fac socoteli acum, dar dacă se pun cap la cap acele săptămâni de vacanță, nu ies prea multe luni de ședere la Florența. Și totuși, aceste săptămâni de ședere împreună cu mama au contat mai mult decât orice altă formă de educație morală. N-a vorbit pe nimeni de rău niciodată. Găsea despre fiecare ceva bun de spus. De la ea am primit învățătura că ființa fiecărui om se întemeiază pe bine – mult, puțin, doar acest bine îl ține în viață.

Rudele mamei se gândeau mai mult decât toți oamenii pe care i-am cunoscut la Dumnezeu. Nu știu cum să spun mai bine, ei erau legați de viață, dar nu prin bunuri materiale, ci prin credința lor. Mama luase de la ei această parte bună, ca și un fel de blândețe care nu excludea fermitatea în raport cu oamenii.

Avea gust pentru sobrietate, nu-i plăceau înfloriturile inutile, lucrurile care trimit mintea la bogăție. Căuta să se înconjoare de obiecte simple, fără prea multă strălucire.

Fiicele mele i-au căutat apropierea, iar ea s-a ocupat de educația lor. Principesa Margareta a locuit mai mult cu ea, la Florența. Și ei i-a dat din lumina ei, a ajutat-o să-și dobândească un punct de vedere propriu asupra vieții. O vreme, și celelalte fiice ale mele au mers la Florența, au stat împreună cu ea. Mama le-a iubit. Mai mult decât atât, le-a deslușit în amănunțime cine sunt și ce reprezintă ele pentru lumea românească.

Prezența multor români la înmormântare mi-a arătat că mama a însemnat pentru ei, înainte de toate, legătura cu țara; a fost mai degrabă o adunare în jurul unui simbol. (…) Și în afară de români, mulți membri ai familiei noastre, pe urmă elvețieni și englezi pe care mama îi cunoscuse foarte bine. Familiile domnitoare au trimis o mulțime de flori. Printre participanții la ceremonie am văzut rude pe care nu le întâlnisem niciodată.

Sunt pierderi pe care nu poate să le evalueze nimeni, nici măcar cei care au astfel de pierderi. Ele aparțin unei alte puteri de evaluare, nepământene.

M-am gândit adeseori că împrejurările vieții au  făcut ca mama să trăiască în felul unei făpturi obișnuite. Dar dacă a trăit astfel, ea nu a încetat niciodată să gândească în felul unei regine.

O întâmplare importantă din viața Reginei Elena: În mai 1915, regele Constantin (tatăl ei) s-a îmbolnăvit foarte grav, fiind pentru mult timp în stare septică și inconștient; la insistențele poporului, icoana făcătoare de minuni de pe insula Tinos a fost adusă la palat, Elenei revenindu-i să o țină în apropierea bolnavului; într-adevăr tatăl ei și-a revenit la conștiință, evenimentul lăsând o amprentă puternică asupra principesei, a cărei credință avusese până atunci  — în relatarea biografului ei Gould Lee  — un caracter mai degrabă formal decât profund. Sursă: Wikipedia