Nu am ştiut ce e iubirea până în momentul venirii pe lume a copilului meu. Sau mai exact până în momentul în care am înțeles că Andrei e altfel decât ceilalți copii. Credeam că știu să iubesc și mai ales că știu să dăruiesc iubire. Dar Dumnezeu mi-a cunoscut măsura și neputința și mi-a dat o scară pe care să urc. Nimic din ce am reușit să-l învăț nu se compară cu ceea ce mă învață Andrei în fiecare zi. Să iubesc necondiționat. Nepătimaș. În Duh. Să iert din tot sufletul până la uitarea a ceea ce m-a supărat sau rănit.

Andrei e o lecție de viață în fiecare clipă a existenței lui, o lecție pe care de foarte multe ori refuz să o învăț, căutându-mi mereu tot felul de scuze. Dar vine el, cu albastrul privirii lui în care se oglindește tot cerul, cu zâmbetul lui mare cât soarele la răsărit și îmi pune o oglindă în dreptul sufletului. Și mă oprește din alunecarea spre întuneric. Și atunci o iau de la capăt, ca un copil care învață să meargă și să vorbească pentru întâia oară. El e învățătorul, iar eu elevul. Am învățat de la el că fiecare om e important, indiferent cum îți intră în viață și ce efect are asupra ta.

Andrei se bucură de fiecare nouă întâlnire ca și când ar fi cea mai importantă din viața lui. Nimeni nu îi este indiferent, pe toti îi iubește cu aceeași măsură. O îmbrățișare sau o strângere de mână este cel mai de preț dar. Și dacă nu suferă atunci când unii oameni pur și simplu dispar din viața lui, voit sau nu, este pentru că el cunoaște cumva esența iertării. Când iubești, iertarea devine pleonastică. Văd asta în ochii lui atunci când îi pomenește.

Sunt convinsă că îi ține minte pe toți și că îi păstrează ca pe niște odoare scumpe în multele lăcașuri ale sufletului său. Și mai știu cu siguranță că la Judecată, când Maica Domnului îl va lua în brațe, Andrei îi va pomeni pe fiecare dintre ei după numele lor.