„M‑a trecut un fior de fericire pe care nu‑l voi uita niciodată când am fost prima dată la ecograf și am văzut că o sămânță minunată de om încolțise în mine.
Apoi m‑au cotropit toate gândurile contradictorii și l‑am întrebat pe doctor despre avort. M‑a întrebat dacă sunt sigură și mi‑a spus ceva ce nu voi uita niciodată: «Cunosc un băiețel care acum are 6 ani și știe Luceafărul pe de rost. Mămica lui a trecut exact prin ce treceți dumneavoastră. Gândiți‑vă bine, mai aveți timp, sarcina nu este încă destul de avansată».
Au urmat apoi 2 săptămâni pe care le‑am trăit ca și cum am fi făcut deja asta, și eu și iubitul meu. Eram sleiți de puteri, triști și abătuți, nu mai puteam vorbi sau gândi la nimic altceva.
Fără să știm ce vom face cu certitudine, iubitul meu m‑a cerut de nevastă într‑un weekend în care am plecat la țară, în satul în care au trăit bunicii lui. Mi‑a promis că va fi alături de mine indiferent de felul în care vor evolua lucrurile și că vom rămâne împreună pe vecie. Eram împărțită între fericire nespusă, întrucât se materializa dorința mea de a fi mereu cu el, și o tristețe copleșitoare, neștiind ce se va întâmpla cu suflețelul din mine.
În acea noapte în care mi‑a dăruit inelul de logodnă, am adormit plângând. El, fiind vizibil marcat de momentele prin care treceam, simțind nevoia să‑și împărtășească cuiva amărăciunea, a plecat la o plimbare în aer liber cu un prieten.
Atunci, știu că m‑am rugat cu toată ființa mea Maicii Domnului și am rugat‑o în mod repetat: «Te rog, Măicuță, nu mă lăsa să fac avort! Orice, dar nu asta!» Și am adormit sleită de puteri și de plâns, cu gândul ăsta în minte.
Ca prin minune, la miezul nopții, iubitul meu m‑a trezit parcă radiind și încurajat de o nouă putere: «Vom păstra copilașul, indiferent de ce se va întâmpla! Suntem împreună pentru totdeauna, să nu uiți asta!»”
Fragment din cartea „Mărturii despre criza de sarcină. Femei fericite că au născut. Femei care regretă avortul”, p. 22