MÂCA A AVUT DREPTATE! – Cezara Armașu

Stau la geam și privesc bulevardul, nu știu la ce să mă uit mai bine, la arborii din parcul din față sau la mașinile ce se întrec pe asfaltul negru. Încerc să disting o privighetoare care cântă stingher printre claxoane, sirene de ambulanțe, tramvaie și vuietul surd al străzii, dar nu reușesc, este prea mult zgomot afară și prea multă zarvă în sufletul meu.

Privesc spre ibricul de pe aragaz, apa încă nu fierbe, revin cu privirea spre mașini, apoi mă uit printre copaci – oare o să găsesc prin multitudinea de crengi privighetoarea? Zăresc între doi plopi turla Bisericii Eroilor Revoluției – seamănă cu turla de la Putna.

Mă întreb, oare de ce și-au dat viața acei tineri, cum au putut? – Păi au putut… pentru adevăr și libertate; „Vom muri și vom fi liberi!”… au crezut și acum într-adevăr sunt liberi – iar eu sunt prinsă cu niște mreje nevăzute de această lume, de toată vraja și nebunia acestor vremuri…

Apa dă în foc și stinge flacăra, simt miros de gaz, mă trezesc din visare și închid aragazul pentru moment.

Pun o lingură de cafea în puțina apă rămasă în ibric, aprind ochiul aragazului și apropii ibricul de flacăra albastră, licoarea brună se ridică spre margine, dar nu apucă să se reverse, sting focul și-mi torn cafeaua în ceașcă, pun două lingurițe de zahăr și amestec încet.

Privirea-mi fuge spre biserica din zare, crucea străpunge ca o lance văzduhul… parcă aș încerca să-mi pun o întrebare, dar gândul pleacă repede spre cele ce mă înconjoară, îmi plec privirea spre pervaz, rămân așa, cu privirea pironită între plasticul alb al termopanului și asfaltul întunecat al trotuarului cu trecătorii lui grăbiți. Beau o gură de cafea și le întorc spatele.

Mă așez pe scaun și-mi pun cana pe masă, vreau să fug din viața mea, să fug departe de lumea aceasta, să fug în copilărie, să-mi împletească mama două cosițe, să mănânc vișine pe săturate în copacul din curtea bunicului, să alerg până mi se taie răsuflarea prin lanul de porumb, să mă fac că nu văd cana de tabla emailată de pe laviță și să beau apa direct din ciutura cu apă rece de la fântână, până îmi potolesc setea.. Să mă uit cum frământă bunica cu mâinile ei uscate și îmbătrânite aluatul în covata mare și veche și-l pune la dospit, cum scoate tăvile cu pâinea proaspăt coaptă și îmbietor mirositoare din cuptor. Să adunăm frunze de nuc în Duminica Mare și să le punem pe lavițe și la icoane.

Am crescut, sunt mare, am doi copii și o viață atât de încâlcită și plină de zgură și minciună, încât tot ce îmi doresc este să fug acolo în lumea aceea a copilăriei, să stau pe prispa casei în brațele bunicului bătrân ca spuma zilelor, să-mi arate cerurile spunându-mi că pe acolo se plimbă Sfântul Ilie în carul lui înfocat și să învăț alfabetul pe genunchii lui, din Cartea aceea mare și veche, cu coperți negre și grele și cu litere slavone împodobite cu flori și lei, și să-l întreb ce literă e asta care are un băț înalt și unul culcat peste el și seamănă cu o cruce, dar are vârful retezat? ” E litera T, draga tătucăi”, îmi răspundea el blând și treceam la alte litere pe care uneori nu reușeam să i le explic. Să stau acolo și să adulmec aerul ce miroase a busuioc… dar sună telefonul. Mă uit, este un mesaj care îmi amintește de ședința de la muncă.

Mă reîntorc la cafeaua mea, de fapt nici nu mai beau cafea, mă uit la cană și îmi sprijin capul aplecat în palme, ce mă fac, cum să fac? …am aflat că port în pântece încă un copil, mai am doi copii pe care îi cresc cum îi cresc printre proiectele de la muncă, ieșirile în oraș cu nopțile pierdute. Pornește un război în mine, este cumplit, să ai cugetul și inima pradă acestei lupte nevăzute a gândurilor de frică cu cel al infinitelor probabilități închipuite. Două gânduri mă despică, a face sau a nu face avort, merg acolo sau nu merg? Nu pot, nu mai pot și nu vreau să mai trec prin asta, simt și știu că nu e bine. Mă lupt cu toată lumea ce îmi spune că sunt nebună, că nu pot să aduc pe lumea asta încă un copil – copii pe bandă rulantă, cărora nu pot să le asigur viitorul – aș vrea să le răspund, dar nu știu ce, știu că există răspuns la toate aceste mentalități, doar că eu nu-l am, cumva am lipsit la lecția asta și acum nu știu cum să fac.

Fug iar în curtea bunicii, mă cațăr în nuc și mă ghemuiesc acolo stau și aștept un semn, o funie de care să mă prind în căderea mea în hăul vieții.

Sună telefonul. Răspund. Trebuie să merg la birou, avem ședință. Merg la baie, îmi spăl fața cu multă apă, aștept să se răcească mai tare, să fie cum era apa din fântâna copilăriei, simt cum îmi șiroiește pe obraji. Aproape nu mai am aer, ridic capul și mă uit în oglindă, privesc chipul schimonosit de gânduri, mă uit în ochii mei, parcă a dispărut sclipirea din ei…

Cum voi putea să mă uit in ochii Mâcăi pe lumea cealaltă, ce o să-i zic? – că nu am mai putut să cresc un copil, că nu am timp? că am nevoie de bani? că nu pot să mai schimb scutece de unică folosință și nu pot să apăs butonul mașinii de spălat? Cum să ridic capul spre ea, ea care s-a născut și a copilărit în Basarabia Imperiului Țarist, și-a trăit tinerețea în România Mare și a dus povara uniunii sovietice, a trecut prin două războaie, prin bolșevism și comunism, prin foametea lui Stalin, prin tifos, prin teroarea fricii de a nu fi deportat în Siberia, a făcut opt copii, a îngropat patru și alături de Tătuca i-a crescut mari pe ceilalți patru… cum o să mă uit în ochii ei senini și buni?

Mă uit la mine, picături de apă îmi curg pe lângă ochi, dar nu sunt lacrimi… mă uit atent la chipul reflectat, mă uit in ochii mei care pentru o clipă par a fi ai Mâcăi… închid ochii și mă șterg pe față în grabă, apoi plec spre muncă.

Trăim într-o vreme în care gonim nebunește după himere și nu mai avem răgaz să închidem ochii și să privim în lumea noastră interioară. Alerg și eu grăbită după un taxi în goana după nimicurile lumii. Port o viață în pântece și nu știu cum să mai trăiesc… Prind taxiul și mă așez pe bancheta din spate. Stau așa și mă uit în gol, în golul din mine, al străzii pline de oameni și mașini, toți într-o fugă care parcă nu mai are sfârșit.

La un semafor o bătrânică cu basma înflorată vinde bujori. Deschid geamul, iar femeia-mi zâmbește și zice: „Miluiește baba și ia un buchet la 10 lei”. Mă scotocesc prin buzunare și scot bancnota, i-o întind prin geam și ea la rându-I ei îmi dă florile sub privirile aspre ale taximetristului în oglinda retrovizoare. Se face verde și mașina pleacă de parcă nimic nu ar rămâne în urmă. Îmi afund nările în buchetul de bujori, mirosul lor mă duce cu gândul în ograda bunicilor, lângă prispa casei sunt două tufe de bujori chiar lângă cireșul amar și tufele de liliac, sunt florile bunicii pe care le îngrijea cu sfințenie. Sfințenie, pentru că în fiecare duminică ea alegea cu mare grijă cele mai frumoase flori și le ducea în dangăt de clopot la biserica din sat și le făcea cunună pe chipul Maicii Domnului.

Fiind copil nu înțelegeam prea multe, dar mi se părea că la bunici mă aflam într-o altă lume, față de cea din oraș unde m-am născut – în 1980 la Chișinău – și am crescut între stegulețe roșii, parade militare, artificii, plenare și ședințe de partid. Dar și cu basmele mamei mele – cu balauri, gheonoaie și Feți Frumoși care salvează Ilene Cosânzene – pe care mi le citea sârguincios în fiecare seară. Iar când am ajuns prima dată la bunici, credeam că sunt într-una din cărțile mele cu povești. Satul dintre lunci și ponoare, avea o biserică veche cu turle de tablă – asemeni acoperișurilor palatelor împărătești ale feciorilor de crai – drumurile erau din pământ și la fiecare răscruce era câte o fântână cu cumpănă și la umbra copacilor vedeai câte o troiță mică cu coroana zimțată din tablă. Te îmbătai de mirosul salcâmilor în floare din hudițele ce se ramificau din drumurile principale și te mirai de cât de mari erau caii ce se adăpau pe la fântâni împreună cu gâștele și rațele din același jgheab de piatră. Îți mângâiau urechile, doinele ciobanilor care-și cântau dorul la fluier sau tilincă pentru oile și dulăii lor.

Casa bunicilor era la marginea satului, acolo unde a construit-o tătuca – după ce a „furat”-o pe Mâca – era înconjurată de nuci bătrâni, de pruni, de vișini și cireși și era acolo atâta pace și liniște încât părea că timpul s-a oprit și totul va dura o veșnicie.

Din veșnicie mă trezește brusc taximetristul, care îmi spune că am ajuns la destinație. Plătesc și ies în grabă. Rămân așa pentru o clipă – în mijlocul străzii – cu buchetul de bujori lipit de nări. Intru în vechea clădire interbelică, unde e biroul în care lucrez de câțiva ani, merg la ședință – toate la fel; discutăm despre nimic, nimicuri și despre lucruri care într-o lume adevărată nu ar exista. După ce terminăm merg la biroul meu, mă așez în fața calculatorului. Totul în jur este ostil, iar eu încerc să prind capătul de sfoară ce mi-l întinde bunica. Încerc să îngân o rugăciune, dar abia mai pot s-o smulg din smoală… Tatăl nostru – rugăciunea învățată tot de la buna mea – pentru grelele clipe de descompunere.

Ajunsă pentru prima dată în sat, în casa mâcăi – unde ne-au lăsat părinții noștri, pe mine și pe vărul meu pe-o vară întreagă – stăteam pe lavița de lemn – acoperită cu un covor vechi din lână neagră cu dungi decolorate – având ochii pironiți spre colțul de răsărit al casei, unde licărea flacăra tremurândă a candelei din fața icoanei Maicii Domnului cu Pruncul Hristos în brațe, care se reflecta pe fundalul auriu al acestei mari icoane, ferecată în tablă argintie cu ornamente în formă de conuri de brad si câteva flori de hârtie colorată, cu un mănunchi de busuioc uscat în colț. Nu prea știam cine este, nici Maica, nici Pruncul, dar chipurile lor frumoase vorbeau fără cuvinte. Vărul meu mă trage de mânecă îndemnându-mă să mergem la culcare, iar bunica uitându-se spre bunicul ne întreabă cu glas duios: „Da voi înainti di culcari nu spuniți rugășiuni?” Ne privim unul pe altul nedumeriți – nu știam nici ce înseamnă rugăciuni, nici ce sunt ele și ne întrebam de ce oare trebuie să le spunem… Ea privi liniștită spre tătuca și-i spuse calm: „Aiștea trăiesc ca niști păgâni, nu știu nica…”

Totul acolo era în afara timpului, chiar și timpul și vremurile. O văd parcă aievea, îmbrăcată într-o cămașă lungă cu un șorț ca o fotă, înconjurându-i mijlocul, capul acoperit cu o basma albă de bumbac din care ieșeau câteva fire de păr alb. În jurul gâtului i se ițea un medalion cu Maica Domnului de pe o sfoară neagră legată cu un nod. Mâca ne ia cu drag de pe laviță și ne așează lângă ea pe podea, împreunează cele trei degete de la mâna dreaptă și ne arată semnul Crucii închinându-se: „În numili Tatălui, și-a Fiului, și-a Sfântului Duh”. Apoi, aproape în șoaptă ne spune în dulcele grai moldovenesc: „ian repetați dupî mini” – Tatăl nostru carili ești în șeruri, sfințească-se numili Tău, vii împărăția Ta, facă-si voia Ta, precum în șer așa șî pi pământ, pâinea noastrî șea di toati zilili, dăne-o nouă astăzi și ni iarta nouă greșalili noastri, precum șî noi iertăm greșâțâlor noștri șî nu ni duși pi noi în ispită șî ni izbăvești di șel viclean.” Iar apoi și mai serios ne spune: „Dacă vreo dat’n viață o sa aveți mânili legati sau n-o să li puteți mișca, să vî fașiți Cruși cu limba și să spuniți Tatăl nostru în gând.”

Îmi termin treburile pe la birou și plec în grabă la metrou. În gând îmi sună Tatăl nostru.

Mâca știa ce spunea…

Am făcut primul avort la 18 ani. În salonul imaculat și fără viață al clinicii Marie Stopes, încercând să scap de rodul pântecelui, pe care nu știam cum să-l cresc singură în București, fără ajutorul celui cu care îl concepusem. Acesta, după o discuție scurtă și fără drum de întoarcere mă trimitea – de la sine înțeles – să scap de „problemă”. Iată că mă aflam în fața plutonului de execuție a copilului meu. Știam că nu trebuie să fac asta, dar – conjunctural – m-am lăsat convinsă de lumea care mă înconjura, ca și cum asta ar fi firescul vieții, pentru că în acele clipe așa îmi părea convenabil, așa puteam să-mi adorm conștiința care țipa cu un strigăt mut ca cel al pruncului nenăscut de care tocmai „scăpam”. Așa am schimbat viața pe moarte. Nu arătam deloc ca în pliantele americane de planificare familială… eram un strigoi, o inimă de piatră, o umbră.

După aceea … m-am întors în garsoniera în care locuiam și m-am prăbușit în pat. Am adormit somn greu – de moarte. Visam că sunt pe holul unui ospiciu de boli mentale, mă târam deznădăjduită pe betonul mozaicat al instituției. Dintr-un salon din lungul hol apare un șir lung de femei îmbrăcate identic, în alb și legate pe cap cu basmale albe. Privirea lor era înghețată într-un punct rămas în neant. Trecând prea pe lângă mine cu halatele apretate foșnind, mă fac să mă sprijin cu spatele de o ușă ce se deschide la atingerea mea și cad într-un salon lung și întunecat cu un pat și un geam mic pe peretele din spate. Imediat nu mai arăta a salon, ci se asemănă cu o celulă de temniță. Nedumerită încercam să-mi dau seama unde mă aflu, atunci cearșaful patului se mișcă, iar din pat se ridică pe coate un bărbat tânăr cu părul transpirat și cu privirea înroșită în bezna ce se lăsa în cameră. Mă privi cu un zâmbet disprețuitor și cu o voce din iad mă mușcă: „Te întrebi unde ești??? Habar nu ai… unde ești!!!!” Apoi începu sa râdă îngrozitor ca o prăpastie fără fund. Simțeam cum încep să mă prăbușesc în gol, în bezna nopții fără de sfârșit. Frica și groaza mă cuprinde, înmărmuresc, întunericul îmi înăbușea ființa. Credeam că mor, dar suav îmi vine în minte vocea blândă a bunicii: „În numili Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.” Vreau să-mi ridic mâna să-mi fac cruce, dar nu pot, o neputință ca o paralizie mi-a cuprins tot trupul, nu pot să mișc un deget. Atunci îmi vine în minte să-mi fac Cruce cu limba și încep să spun Tatăl nostru. Hohotul de râs pare mai înăbușit și cuvintele rugăciunii încep să capete rezonanță. Repet la nesfârșit rugăciunea. Inima îmi bate în tropot de cai, nu știu cum de nu crapă. Râsul dispare. Deschid ochii, sunt în garsonieră, mă uit în jur, parcă sunt acolo, dar obiectele din jur nu mai sunt aceleași. Îmi dau seama că încă sunt prinsă în vis. Îmi închid strâns ochii și continui rugăciunea. Încerc din nou, deschid ochii, sunt în garsonieră, dar deasupra patului este un tablou care nu aparține locului, conștientizez că sunt captivă visului și nu pot să mă trezesc. Încep să strig Tatăl nostru… mai încerc de câteva ori să ies – la fel – mă găsesc în garsoniera care are de fiecare dată alte obiecte, care nu sunt din realitate…

A șaptea oară, deschid ochii, trag aer în piept și mă uit în jur, toate la locul lor, m-am întors aici în lumea reală în care îmi trăiesc coșmarul… Sunt rece, pe trup o transpirație de gheață. Mă închin, inima îmi bate galopant. Simt un gol imens în ființa mea. O durere mută după o cădere în neant… Există acel loc cumplit din care abia am ieșit.

Vocea doamnei de la metrou anunță stația Tineretului. Ies de pe tărâmul amintirilor și încerc să mă scutur de fiorul rece care mi-a cuprins ființa. Nu mai vreau să trăiesc așa ceva, nu vreau sa iau viața acestui copilaș nevinovat. Am făcut deja trei avorturi – vreau să am trei copii. O să fac eu cumva, voi găsi o cale. O bătălie câștigată azi. Mâine războiul începe iar, zi de zi, aceleași gânduri întunecate, noi frici, alte ipoteze, alte injurii, alte constrângeri și alte lupte. Cum să fac față acestei lumi egoiste? Cum să mă lupt cu mine însămi?

Îmi amintesc de cei ce au trecut prin Gulagul sovietic și au supraviețuit temnițelor și lagărelor, cum au reușit sub amenințarea terorii și torturii să stea drepți? Ce i-a determinat să înoate împotriva curentului? Ceva lăuntric si nevăzut…

Împotriva curentului era și Mâca. După răpirea Basarabiei a continuat să scrie cu slove latinești. A refuzat să învețe limba rusă și nu a contenit să meargă la Biserică. Făcând o dată curățenie cu toții în casa mare, iar vărul meu ștergând praful pe la icoane și văzând acolo chipul patriarhului decupat dintr-un ziar al vremii a întrebat-o pe Mâca râzând: „Mâcă, da mata di și nu-l pui pi Lenin la icoană?” Ea, uitându-se la el c-o blândă încruntare i-a răspuns : „Da di și să-l pun pe Leon la icoană???” Nici azi nu știu dacă a glumit sau chiar nu a auzit sau s-a făcut că nu aude…

În taină și-a botezat toți nepoții, începând din anii ’60 până la sfârșitul anilor ’80, într-o Uniune Sovietică bolșevizată și ateizată. Ea venea la oraș aducând părintele acasă, cu cristelniță, cădelniță și cele trebuincioase. Ne-a botezat pe toți, sub privirile înfricoșate ale colegilor de muncă ai părinților noștri, care terifiați spuneau că dacă află partidul n-o să-și mai găsească loc de muncă în oraș și nici în raza lui. Ba, mai mult, ea ne-a dus de mână și la Biserica din sat și ne-a ținut în strană, învățându-ne să ținem isonul alături de băbuțele din sat. Și iată că am supraviețuit cu toții.

Tacit o să încep și eu. O să-l numesc pe copilul din pântece, ca pe tata – Pavel. Nu poți merge la avort cu cineva care are așa un nume. În lumea în care trăim, vestea despre al treilea copil arareori nu aduce consternare sau indignare pe fata interlocutorilor, nicidecum empatie și încurajare. Când burta a început să crească, mulți au început să se uite strâmb la mine. „Tu și țiganii”, așa îmi spuneau unii. Lumea s-a întors pe dos…

Sunt la terasa Muzeului Țăranului Român, stau în fața laptopului și încerc să termin o prezentare. Simt o mână pe umăr, ridic privirea și-l văd pe Șerban, amic din vremurile de demult, etnolog care cu chipul bătrân și zâmbitor mă întreabă arătând spre burta mea rotundă: „Prâslea? Vrei să-ți aducă merele de aur?” „Da, dar nu pe toate, și unul singur e de ajuns și poate să nu fie de aur!” I-am răspuns zâmbind. Este singurul om din jurul meu – în afară de tata – care a privit cu bucurie în suflet la copilul din pântecele meu. Dumnezeu m-a întărit, de pe tărâmul basmelor copilăriei a venit cu acest cuvânt. O pană de aur de la pasărea măiastră care în clipa grea nu m-a lăsat.

Ajunsesem cu sarcina în luna a șaptea. Bărbatul cu care trăiam de doi ani a plecat la o altă femeie. Am rămas din nou singură. Singură cu doi copii și cu al treilea în burtă, cu un serviciu care mușca din mine tot – timp, nervi și viață – și cu tot noianul de gânduri necruțătoare. Singură, pe o cărare suspendată deasupra prăpastiei vieții egoiste pe care am dus-o și a tuturor consecințelor ei.

Sunt din nou în fața termopanului alb. Fără cafea. Copiii dorm. Durerea mută din sufletul meu îmi face ființa bucăți. De ce oare nu putem fi statornici, de ce căsniciile nu durează până la moarte, de ce nu suntem în stare să spunem adevărul, de ce nu putem să ne asumăm responsabilități, de ce nu mai iertăm? De ce nu putem să ne creștem toți copiii? De ce eu, în epoca asta în care aparent toate sunt mai simple nu pot fi ca bunicii mei, care au trăit niște vremuri deosebit de grele? De ce nu mai putem să ne jertfim pentru cel ce ne este aproape? De ce ne pierdem vremea încercând să imităm niște idealuri false induse de lumea în care trăim?

Îmi vine să renunț la tot, să mă arunc în hău, să nu mai știu nimic, dar prin zgomotul străzii se aude firav privighetoarea și prin tumultul de gânduri abia se percepe îngânat Tatăl nostru. Nu pot să mă arunc pe geam. Nu pot, pentru că pe lumea cealaltă o sa mă întâlnesc cu Mâca și Tătuca…

Când a murit Tătuca, a căzut tot cerul peste mine. El era coloana din dreapta a pridvorului casei familiei noastre, el pe o parte și Mâca pe cealaltă. Știa că va muri. Era octombrie 1994, prietenul lui Iosif – evreu botezat – venise pe la el desculț și bunicul l-a întrebat de ce umblă așa, iar Iosif i-a răspuns că i s-au tocit toate încălțările. Atunci Tătuca i-a arătat spre cizmele lui vechi din piele și i-a spus: ”Să le iei tu, că eu n-o să mai am nevoie”. Bătrânul evreu s-a uitat la el tăcut, a luat cizmele și l-a îmbrățișat. Peste trei zile la ora patru dimineața, după ce s-a ridicat de trei ori și a mers să-și mai vadă via, bunicul meu, în drumul lui spre lumea cealaltă – la căpătâiul căruia veghea fiul lui, Timofte – îl oprește pe unchiul meu să iasă afară din casă, apucându-l de braț și zicându-i: -”Nu ieși tu, că ies eu”, apoi închizând ochii plecă spre tărâmul veșniciei. În noaptea aceea verișoara mea Rodica l-a visat pe Tătuca îmbrăcat în port național, în cămașă albă cu trandafiri și cu pălărie cu pană de păun, călare pe un cal alb.

Mâca a mai trăit câțiva ani. A stat pe la toți copiii. Satul s-a mutat la oraș. Ea – cu cele câteva bocceluțe și desage ale ei stând așezată pe marginea patului – spunea rugăciuni șoptite, numai de ea știute, tânjind fără cuvinte după casa în care și-a crescut copiii, după bărbatul care plecase pe lumea cealaltă și după Biserica din sat. Când își ridica ochii spre câte unul din nepoți, ne ruga cu drag să ne mutăm în sat, să pornim o viață acolo și s-o luăm și pe ea cu noi. Dar niciunul din noi nu s-a învrednicit de una ca aceasta. Noi am plecat în lumea largă să găsim tărâmul tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moarte.

Rătăcind prin tărâmul lumii fără de nimic, în căutarea unei vieți lipsite de griji și responsabilități, am învățat, totuși, că Dumnezeu, dacă vrea, poate să te scoată și din gaură de șarpe, pentru a te duce acolo unde ar trebui să fii, chiar dacă asta înseamnă să străbați sute de kilometri. Așa s-a întâmplat când a murit Mâca.

Martie 2000. Plecam cu șeful departamentului de știri externe de la ziarul la care colaboram spre Moscova, ca traducător și corespondent la alegerile prezidențiale. În tren, la granița ucraineană, grănicerii ne-au dat jos din tren, spunându-ne că nu putem tranzita Ucraina, invocând mai multe motive absurde. Urma să dormim la o bucovineancă cu frică de Dumnezeu care s-a oferit să ne cazeze până a doua zi, când urma să luăm trenul spre Iași. Târziu în noapte am visat-o pe Mâca, stând lângă Tătuca pe o băncuță lângă gardul casei . M-am trezit cu o transpirație rece și cu certitudinea că Mâca nu mai este printre cei vii. Nu am mai putut adormi. Dimineața cu noaptea în cap am început să sun acasă, dar telefonul rămânea mut. Am luat trenul și am făcut cale-ntoarsă. La Iași ne aștepta cineva de la filiala locala a ziarului, care ne-a zis că ne plătesc biletele de avion până la Moscova, dar trebuie să zburăm de la Chișinău. Așa că am continuat drumul cu mașina. Trecem Prutul. O durere adâncă îmi străfulgeră inima.

Încerc tot drumul să sun acasă – nu răspunde nimeni. Ajunși în Chișinău mergem acasă. Am găsit ușa închisă, iar în tocul ușii un bilet: „Draga mamii, a murit Mâca, suntem la tanti Lenuța.” Atât. M-am așezat pe treptele de beton din fața ușii apartamentului. Era adevărat. Toate presimțirile erau acum certitudine. Nu îmi puteam aduna gândurile. A murit Mâca… Cum a știut mama ca o să ajung acasă, cum de mi-a lăsat biletul când știa că sunt în tren spre Moscova. Am coborât și am mers la taxiul care mă aștepta. Am hotărât să merg la mătușa mea. Acolo, când mi-au deschis ușa, mama și mătușa, surprinse, m-au întrebat ce caut acolo, căci doar eram în tren… Le-am arătat biletul. Nici eu nu știam exact ce caut acolo – pe Mâca, pe mine, moartea sau viața. Am mers să o mai văd o dată. De la moartea bunicului căpătasem o frică teribilă de moarte și morți, și cumva știam că dacă vreau să-mi înving frica trebuie să intru singură la Mâca, să înfrunt moartea. Așa am și făcut. Mama m-a lăsat la ușa camerei unde era bunica.

Am intrat. M-a învăluit un miros dulce de iasomie și alte flori – parcă eram în grădina bunicii – mi-am făcut curaj și am înaintat. În coșciug, Mâca zâmbea, părea o copiliță, avea un chip atât de liniștit și de frumos încât am zâmbit și eu. Moartea poate fi și frumoasă mi-am zis. M-am uitat la mâinile ei încrucișate pe piept, strângeau un fir de busuioc și o icoană cu Maica Domnului care privea duios spre mine. Am închis ochii și am început să spun Tatăl nostru, atunci pentru o secundă am trăit faptul că nu sunt singură în încăpere, că este Mâca și Tătuca acolo, dar altfel – nu vii… dar nici morți. Am deschis ochii, nu era nimeni. M-am uitat din nou la ea, era parcă mai frumoasă și mai blândă la chip decât atunci când trăia. Am înțeles că așa a vrut Dumnezeu, să ajung să o văd, ca să mă vindec de frica de moarte. Am sărutat icoana și mâna ei și mi-am luat rămas bun. M-am închinat și am ieșit din cameră. Aveam sufletul liniștit și împăcat. Simțeam că o să ne revedem, că viața nu se sfârșește aici.

Am hotărât împreună cu cei de acasă să nu merg în sat la înmormântare – căci oricum nu erau locuri în mașini – ci să-mi continui drumul spre Rusia. Până la avion mai erau vreo două ore și ceva, așa că m-am așezat la masă, mi-am pus capul pe ea și mi-am zis să stau puțin așa ca să-mi revin după atâta alergătură. Am ațipit și am visat-o pe Mâca alături de Tătuca, îmbrăcați în straie naționale, albe, de sărbătoare, erau într-o șaretă pictată cu flori si păsări. Mă priveau frumoși și liniștiți. Înhămat la căruță era un cal alb, frumos și voinic – părea coborât din basme. În jurul lor roiau multe luminițe multicolore. Mergeau pe un drum de țară, de pământ negru, de-o parte și de alta era câmp verde, proaspăt și înrourat. Se îndepărtau încet zâmbind. Îndepărtându-se întinereau și deveneau mai transparenți, iar luminițele colorate roiau tot mai vioi, până când toate au dispărut într-un soare luminos. M-am trezit îmbăiată de acea lumină. Era atâta pace cum nu am simțit niciodată până atunci. Aproape că îmi auzeam inima bătând. Primisem un dar. Asta trăiam.

Apoi am plecat din nou spre lumea zbuciumată. Toate acestea mi-au rămas bine întipărite în adâncul sufletului. Acestea m-au convins că trebuie să merg mai departe, să-mi cresc copiii. După nouă luni de lupte sufletești, l-am născut pe Pavel, un băiețel mic și firav, dar cu un zâmbet minunat.

Îmi era din ce în ce mai greu, simțeam că toate în viața mea nu mai au rost, părea că totul este inutil, că toate îmi sunt potrivnice. Trăiam o durere continuă în suflet și în toată ființa mea, durere ce devenea aproape insuportabilă. Abia mai găseam putere să-mi cresc copiii. Devenisem scheletică, simțeam că lipsește ceva esențial în viața mea. Eram ca un câine zăvorât într-o cușcă de fier. Nopțile, după ce adormeau copiii, urlam fără cuvinte, stăteam cu orele în fața geamului termopan și abia mai reușeam să mă țin să nu sar în gol.

Într-una din nopți am simțit că mă lasă puterile, am vrut să sar, dar în același timp m-a atins un fior… m-am pus în genunchi și am început să plâng în hohote, îmi țineam capul în pumni și strigam la Dumnezeu să nu mă lase așa, să-mi dea încă o șansă, să-mi arate drumul spre o viață adevărată. Lacrimile-mi șiroiau pe parchet. Simțeam cum mă liniștesc încet-încet, cum prind putere de parcă începea să curgă-n mine o viață nouă. În minte și în gând îmi venea amintirea bunicilor. Cum oare au reușit ei să trăiască și să îmbătrânească împreună, atât de frumos, chiar dacă le-a fost atât de greu. Ce făcea Mâca, ce făcea Tătuca?

Icoana Sfântului Apostol Andrei și cartea „Sfântul închisorilor”

M-am ridicat de pe parchet și m-am uitat pe geam la cerul înstelat. Am îngânat: „Doamne, Te rog, ajută-mă!” Am mers la bucătărie, acolo, pe masă aveam un bol de grâu încolțit în fața unei iconițe mici de carton cu Sfântul Apostol Andrei. M-am uitat la el și mi-am adus aminte că a început postul. Mi-am zis atunci: „Nu știu eu prea multe din ce făceau bunicii mei, dar asta știu sigur, țineau post miercuri și vineri, țineau toate posturile de peste an” și m-am gândit să încerc și eu, că doar n-o fi un capăt de țară… Am început să țin Postul Crăciunului, simțeam că postul nu ține doar de cele ale trupului și ale mâncării, ci că e ceva mai mult și mai adânc decât pare a fi. Și Dumnezeu nu m-a lăsat așa. În câteva zile m-am întâlnit cu un vechi prieten pe stradă, îi crescuse barba și părul, avea chipul blând și luminos. I-am povestit câte ceva din ultima perioadă a vieții. Trecând pe lângă o librărie, am intrat să ne adăpostim de ploaia ce începuse – acolo mi-a cumpărat câteva cărți pentru copii – se apropia Sfântul Nicolae. Am găsit și două cărți – Sfinții Părinți despre post și o cărțulie a Părintelui Arsenie Papacioc. Mi le-a cumpărat și pe acelea de Sfântul Nicolae. M-am uitat printre cărți și am mai văzut o carte de rugăciuni – Canonul Postului Mare, mi s-a părut că este cartea potrivită pentru această perioadă. Mi-am cumpărat-o, zicând că sigur îmi va prinde bine și asta. Și așa a și fost. Am citit cărțile și am înțeles că postul trebuie îngemănat cu rugăciune și fapte bune, cu dragoste, sinceritate și adevăr în viață. Citeam în fiecare seară rugăciunile Sfântului Andrei Criteanul, chiar dacă era postul Crăciunului și îmi umpleam sufletul de lacrimi.

Așa făcea și Mâca, postea și se ruga. Tot timpul buzele i se mișcau încet, aproape nevăzut îngânând rugăciuni. Se închina frumos din când în când, și uneori când credea că n-o auzim îi povestea Maicii Domnului durerile și gândurile ei. Așa am încercat să fac și eu, cât mi-a reușit și mie. Simțeam că trebuie să fac mai mult, să-mi curăț sufletul și viața.

Într-una din seri am trecut pe la anticariatul lui Nicu – prieten vechi – pe unul din rafturile cu cărți era înghesuită o carte pe cotorul căreia scria „Sfântul închisorilor”. Ceva îmi spunea că trebuie s-o cumpăr neapărat; am luat-o și Nicu, zâmbind și privindu-mă atent de sub rama ochelarilor, îmi spune: „Pe asta ți-o dăruiesc”. I-am mulțumit și am plecat grăbită. În noaptea aceea, printre lacrimi, am citit toată cartea. Dimineața știam exact ce trebuie să fac. Toată zgura sufletului trebuia spălată, cu lacrimi și spovedanie. Am început să merg la biserică. Sfânta Liturghie reușise să-mi trezească cugetul și conștiința amorțita. Printre cântările psalților mi se părea că din noianul de amintiri se aude și vocea slabă a bunicii mele. Nu mai intrasem în biserică de ani de zile, sau dacă intrasem era doar pentru a admira cu ochi lumești arhitectura, pictura și icoanele. Acum parcă era altfel, totul părea viu.

Am luat la rând bisericile din București în căutarea unui părinte căruia să mă pot spovedi. Totul era potrivnic; seara, printre rugăciuni, Îl rugam pe Dumnezeu să-mi dea această șansă, să nu mă ia la El înainte de a mă spovedi. Povara păcatelor o simțeam aproape fizic. Mă gârbovisem parcă de greutatea lor. Nu găseam omul potrivit, dar tot Dumnezeu m-a ajutat. M-am reîntâlnit cu Răzvan – prietenul ce mi-a cumpărat cărțile de Sfântul Nicolae – mi-a spus că și lui i-a fost greu până a găsit părintele potrivit, dar m-a încurajat să nu încetez, căci îl voi găsi neapărat. Așa am și făcut. Am perseverat. Și cumva la capătul puterilor, sleită, după atâta căutare, în ajunul Crăciunului l-am găsit. Am ajuns la o vecernie. Când am intrat la slujbă, părintele ieșea pe ușa din stânga altarului. Avea chipul unui Sfânt bizantin, am știut atunci că aici trebuie să rămân și să-mi las păcatele. Ascultând strana, simțeam cum mă cocoșez din ce în ce mai tare. Îmi veneau zeci de gânduri de renunțare, îmi venea să fug, dar simțeam în adâncul inimii, că, dacă o să fac asta, n-o să mai ajung niciodată în acest punct, așa că am așteptat până s-a terminat slujba și până ce toți cei din biserică s-au spovedit.

Biserica era goală, părintele s-a uitat puțin încruntat la mine, întrebându-mă când m-am mărturisit ultima oară. M-am bâlbâit, spunând că nici nu-mi mai amintesc când și dacă ceea ce am făcut atunci chiar a fost o spovedanie adevărată. S-a uitat atent la mine. Îmi tremura toată ființa și mă durea spatele atât de tare încât îmi venea să țip de durere. Părintele m-a spovedit, Îi mulțumeam Lui Dumnezeu că nu m-a lăsat așa, cu cele trei avorturi nespovedite și cu toată viața mea plină de minciună și desfrâu. Plângeam. Din ochi îmi șiroiau izvoare de lacrimi și simțeam cum se rup lanțurile grele ale vieții trecute. Știam că vreau să încep o viață nouă, de fapt simțeam că deja o începusem. A fost cel mai sincer moment din viața mea, simțeam că acolo, în biserică, este izvorul vieții adevărate și că acolo Hristos ne așteaptă cu dragoste și cu răbdare pe fiecare să ne întoarcem acasă. Am plecat de sub patrafirul părintelui zburând, nici nu mai simțeam podeaua, durerea de spate dispăruse. Lăsasem acolo, la picioarele blândului Mântuitor tot mormanul de moloz al vieții mele rătăcite.

Izvorul lacrimilor nu secase, doar că lacrimile deznădejdii s-au transformat într-o clipită în lacrimi de mângâiere. Știam că Bunul Hristos m-a iertat și mi-a dăruit un nou început… Mergeam pe stradă și lumea era altfel, mai bună și mai luminoasă. Mă simțeam ca în copilărie, curtea bunicii și pacea de acolo se mutase în Bucureștiul aglomerat. Totul se bucura împreună cu mine, chiar dacă totul era desfrunzit și uscat, simțeam primăvară în suflet. Se năștea Hristos. Stătea acolo în ieslea sufletului meu firav.

Am ajuns acasă, acolo mă așteptau copiii mei. Aveau luminițe în ochi. Simțeau probabil că Bunul Dumnezeu le făcuse un dar minunat de Crăciun, le-o dăruise din nou pe mama lor. A doua zi era Nașterea Domnului. Totul îmi aducea aminte de fiorul pe care l-am simțit o singură dată – singurul Crăciun sărbătorit la Mâca – copiii din sat, roșii în obraji și veseli, vesteau în plin comunism că ni se năștea Mântuitor. Colindele lor purtau harul vieții. Mâca le umplea traistele cu nuci și colaci. Îngânam încet „Sus la Poarta Raiului paște turma Domnului” și știam că Bunul Dumnezeu, pentru rugăciunile Mâcăi, mi-a umplut traista nevăzută cu bunătăți.

Au trecut ani. Am încercat să fac ce m-a învățat bunica mea. Am început o viață nouă. Dumnezeu mi-a dăruit un soț care m-a ajutat să-mi fac ordine în viață. Suntem o familie mare. Avem patru copii. Împreună punem început bun ori de câte ori intemperiile vieții ne lovesc, la bine și la greu împreună, cu bune și cu grele – ca-n viață. Dar niciodată singuri, ci cu Hristos alături. Astăzi pot să răspund oricui, nu noi „asigurăm” sau „oferim” ceva copiilor noștri… ci Însuși Dumnezeu, în nemăsurata Lui bunătate.

Anul trecut, de ziua Unirii am fost la Chișinău, ne-am întâlnit noi, verii, și ne-am adus aminte împreună de clipele copilăriei, de ouăle roșii și cozonacii și pasca Mâcăi, de lumina din ochi ei când ne-a învățat să spunem: „Hristos a înviat!” și cum a înviat sufletul meu, după toate peregrinările vieții. Concluzia la care am ajuns este că: „Mâca noastră a avut dreptate! Ea este cea care a ținut flacăra Vieții aprinsă și probabil pentru rugăciunile ei și ale tuturor Sfinților astăzi suntem aici și vorbim despre ea…” Cumva toți știam că acesta este adevărul.

Este târziu în noapte, primăria asfaltează bulevardul, miros de bitum și praf, mașinile se mai aud sub geam, undeva în fundal un sunet înfundat de sirenă, luna stă pironită pe cerul înstelat și se aude clar, din parc, cântecul suav și dulce al privighetorii, care sună ca o rugăciune ridicată la cer.

Hristos a înviat!

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *