Viața este scurtă și cu toate acestea pierdem mult timp în conflicte, certuri și probleme care ne îndepărtează unii de alții. Uneori timpul investit în relația cu partenerul de viață, cu copiii, cu prietenii poate salva vieți.

Olga Rojniova

Vera stătea în fotoliu şi se prefăcea că citeşte o carte. În realitate însă, nu citea deloc. Ea stătea bosumflată. Era bosumflată pe soţul ei, Serghei, care zăcea pe canapea şi urmărea la televizor ştirile. La televizor de obicei îl interesau doar ştirile. Deoarece mai mult, pur şi simplu, nu-i ajungea timpul: soţul ei muncea mult. Toată viaţa lor de familie.

La început a muncit mult pentru a-şi întreţine soţia şi pe cei doi fii. Acum însă, când băieţii au crescut şi s-au pus pe picioare, continua să muncească la fel de mult fie din inerţie, fie pentru că îi plăcea să trăiască într-o permanentă criză de timp.

Verei însă nu-i plăcea asta… Aruncă pe neobservate o privire asupra soţului. Da, soţul ei este bun, desigur… Grijuliu, gospodar… Şi arată la ai săi patruzeci şi şapte foarte bine: bine făcut, îngrijit, lat în spate… Şi chiar atunci când stă culcat pe această canapea cu mâinile pe după cap, în tricou şi pantaloni vechi de trening, nu te mai saturi privindu-l. Numai că niciodată nu-i ajunge timpul.

La fel şi ieri a întârziat. Cineva l-a rugat să repare un calculator „cu totul mort”, după cuvintele lui. Şi el, desigur, n-a refuzat. L-a reparat. Are mâini de aur. Şi chiar i-a adus soţiei din banii câştigaţi suplimentar un cadou de aniversarea căsătoriei lor. Dar oare totul stă în cadou? Douăzeci şi cinci de ani de viaţă de familie – un sfert de veac… Vera, în loc de cadou, voia să petreacă împreună cu soţul toată seara. Asta ar fi fost un adevărat cadou! O cină liniştită împreună cu fiii veniţi în vizită, o discuţie calmă, rudenia sufletelor… Iată în ce constă bucuria!

Aşa însă totul a ieşit şifonat, pe fugă. Serioja venise târziu, atunci când prăjitura deja se răcise, iar băieţii deja se vânzoleau pe fotolii, obosind să-l aştepte pe tata şi sărbătoarea de familie. Ieri Vera tăcuse, în schimb astăzi, duminică, i-a spus tot ce s-a acumulat: şi despre viaţa pe fugă, şi despre faptul că nu poţi câştiga toţi banii din lume, şi despre faptul că muncim pentru a trăi, nu trăim pentru a munci.

Serioja nu o contrazicea, glumea, o făcea să râdă, supărând-o prin asta şi mai mult. Vera tăcea ostentativ deja de o jumătate de zi. La fel şi acum stătea bosumflată în fotoliu cu cartea în mână.

Vera aruncă peste carte o privire în direcţia soţului. Apoi, oftând încetişor, se ridică şi merse în camera de baie. De obicei, baia îi lua în jur de patruzeci de minute. La început îşi făcea spumă şi se desfăta în apa aromată. Apoi se spăla fără grabă şi încheia procesul cu un duş răcoros.

Cele patruzeci de minute în baie curgeau încet. Vera stătea în cadă şi se gândea cum să se împace cu soţul. Totuşi, el este foarte bun… Ieri, iată, i-a adus un cadou – parfumul preferat, chiar dacă este foarte scump… Şi chiar la timp, căci tocmai i se terminase sticluţa. Iar el observase, chiar dacă se grăbea mereu.

Da, soţul ei este bun. Trebuie să se împace. Să-i spună ceva gingaş… Ea, Vera, de asemenea face totul din fugă… Şi atât de adesea nu-i ajunge timpul pentru cuvinte gingaşe… Din ce în ce mai mult îşi ceartă soţul sau ridică vocea la el… la fel ca azi-di- mineaţă…

Bine, acum va ieşi din baie, va pune o picătură de parfum preferat pe părul ud şi va merge la soţul să se împace. Iar el o va îmbrăţişa alintător, o va strânge în braţe şi va spune: „Micuţa mea”. Şi va fi atât de plăcut să ştii că există un om care te iubeşte şi te numeşte „micuţă”, în ciuda anilor şi a kilogramelor în plus şi a acestui rid apărut de curând pe frunte. Ea îşi va băga nasul în umărul lui, atât de drag şi cald, atât de lat şi sigur, şi le va fi bine împreună…

Vera ieşi din camera de baie şi ascultă cu atenţie. Din cameră se auzea un horcăit ciudat. Ce era – televizorul? In cameră era semiîntuneric în mijlocul zilei. O trecură fiorii.

Vera intră încet în cameră şi cu îngrozire văzu faţa palidă a soţului, ochii închişi, buzele învineţite. Scăpând prosopul, ea începu să se agite prin cameră. Ieşi pe palier, începu să sune la toate uşile. Alergă înapoi, începu să învârtă cu mâinile neascultătoare discul telefonului.

Ambulanţa sosi peste zece minute. Vecinul Victor îi făcea soţului ei respiraţie artificială, vecina Zoia o îmbrăţişa pe Vera care suspina spasmodic. Doctorii au început să facă manevre de resuscitare asupra lui Serghei care zăcea, dar demersurile lor s-au terminat repede. Unul dintre doctori, ursuz, brunet, se apropie de femei şi spuse:

– Târziu.

– Ce e târziu?!, strigă Vera.

– Totul este târziu… Aţi întârziat. Dacă ne-aţi fi chemat măcar cu patruzeci de minute mai devreme… Unde eraţi când începuse atacul de cord?! Acum însă, ce-i de făcut… Chemaţi transportul de cadavre, noi trebuie să plecăm, avem apeluri, serviciu…

Vera nu prea ţinea minte ce s-a întâmplat mai departe. Ea stătea pe jos lângă canapea, ţinându-şi soţul de mână. Mâna-i era caldă încă şi îi părea că este un vis urât, că Serioja doar doarme. Vera spuse:

– Serioja… Cum voi fi de acum fără tine? Nu poţi să mă laşi singură, nu poţi! înţelegi?! Nu se poate aşa! Eu nu pot fără tine! Şi nici nu vreau!

Ea tăcu şi se gândi că de acum nimeni nu-i va mai spune „micuţă”. Nimeni nu se va mai bucura de băieţii veniţi în vizită. Iar dacă vor dori să se căsătorească, soţul ei nu va afla despre asta niciodată. Şi nu va sta lângă ea la nuntă, nu o va strânge de mână, atunci când tinerilor li se va striga „amar! Şi dacă vor apărea nepoţeii, soţul ei nu va putea împreună cu ea să se bucure de zâmbetul lor, de gânguritul lor, de primul lor cuvânt. Şi nu va merge cu nepoţelul pe alee, aruncându-l în aer. Şi asta e totul?! Toată viaţa?! Şi în al cui umăr îşi va băga de acum capul?! Oare acest umăr drag şi cald nu va mai fi în viaţa ei?! Niciodată?!

Dar ea n-a reuşit, n-a reuşit atât de multe! Ea nu a reuşit să se împace cu el. Nu a reuşit să spună că nu e deloc supărată. Că îl iubeşte, pe soţul ei drag şi scump. Nu a reuşit…

Vera căzu în faţa canapelei în genunchi şi începu să se roage printre lacrimi şi durere:

– Doamne, întoarce-l, te rog! Te rog, Doamne, întoarce-mi-l! Te rog foarte mult! Te implor! Îndură-te, milostive Doamne! întoarce-mi soţul! L-am certat atât de des şi am bombănit, dar Tu ştii că l-am iubit. Mereu aveam grijă să nu răcească, să se îmbrace bine. Să aibă o cămaşă curată… Doamne, despre ce vorbesc?! Am vrut doar să spun că nu am reuşit nimic… Şi că îl iubesc.

A plâns mult, până ce a căzut în neştire, lângă canapea…

Deschise ochii de la un sunet strident. La televizor erau ştirile, arătau o catastrofă. Vera sări din fotoliu şi soţul o privi mirat. Cartea îi căzuse de pe genunchi şi ea încremeni lângă fotoliu, uitându-se nedumerită la ea. Mda, ce vise mai poţi avea… Mai ales dacă la televizor arată tot felul de grozăvii… Vera scutură din cap, alungând rămăşiţele visului, apoi merse la baie. Patruzeci de minute la baie este o ocupaţie plăcută.

Intră încet în baie, dădu drumul la apă, stătu puţin nehotărâtă, apoi se întoarse încet înapoi. Mergea atent, nu se ştie de ce, ţinându-şi răsuflarea. Simţi o uşurare când văzu în cameră lumina puternică a soarelui, în locul semiîntunericului din visul ei.

Se apropie de canapea şi îngenunche lângă soţ. Îşi lipi nasul de nasul lui. Serioja zâmbi. încercă să se aşeze şi s-o îmbrăţişeze pe Vera, dar oftă cumva slăbit. Îşi muşcă buza ca să nu geamă şi să nu-şi sperie soţia.

Vera sări repede în picioare. Voia să ţipe de groază, dar în loc de asta, ea făcea totul repede şi cu precizie: palierul scării, soneriile disperate, vecinii Zoia şi Victor. Se întoarse cu viteza fulgerului la telefon.

Salvarea sosi după zece minute. Doctorii începură să forfotească deasupra lui Serghei care zăcea, dar demersurile lor s-au terminat repede. Unul dintre doctori, ursuz, brunet, se apropie de femei şi spuse:

– Ei bine, am sistat atacul.

Apoi zâmbi deodată şi încetă să mai fie ursuz:

– Ne-aţi chemat la timp! Să vă înscrieţi pentru luni la medicul de circumscripţie…

După ce ambulanţa plecă şi vecinii de asemenea, Vera se aşeză pe canapea alături de soţ. Încordarea nervoasă nu o părăsise şi ea tremură toată. Apoi luă mâna soţului, o lipi de buze şi începu să plângă în hohote. Iar el îşi îmbrăţişă cu duioşie soţia şi spuse:

– Nu mai plânge, micuţo… Totul este bine.

Şi ea îşi băgă nasul în umărul lui, atât de drag şi cald, atât de lat şi sigur.

Olga Rojniova, Suflete înrudite și alte povestiri, Editura Egumenița