În fiecare primăvară mărșăluim pentru viață. Ne dorim creșterea informării, a solidarității și a sprijinului pentru femeile în criză de sarcină. Mărturiile femeilor care au fost sprijinite și se bucură de viața copilului lor arată că ajutorul concret pe care l-au primit a schimbat totul.

În România există centre de sprijin care oferă consiliere și asistență socială femeilor pe parcursul sarcinii și după ce nasc, dar realitatea și nevoile femeilor însărcinate arată că este nevoie să existe în fiecare județ un astfel de Centru.

Luna martie este luna care anunță viața prin sărbătoarea Bunei Vestiri, dar și luna care vestește Învierea. Tot în luna martie, în peste 300 de orașe din România și Republica Moldova s-a desfășurat Luna pentru viață 2018 „O lume pentru viață”, care a culminat cu Marșul pentru viață, în ziua de 24 martie.

Activitățile pro-viață implică greutăți, dar aduc și multe bucurii. Una dintre cele mai frecvente întrebări este: care sunt rezultatele? Cineva întreba anul trecut: „Dar ce rost are Marșul pentru viață? Voi nu cereți schimbarea unei legi, nu protestați împotriva a ceva, nu cereți vreo schimbare imediată. Atunci ce vreți, ce cereți?”

Adevărul este că da, nu cerem imperativ ceva anume. Nu pentru că nu ar fi nevoie, ci pentru că nu ne așteptăm la schimbări imediate. Inimile oamenilor au nevoie să fie schimbate, iar inimile și mentalitățile se schimbă cel mai greu. Cred că cel mai frumos rezultat este când o femeie în criză de sarcină găsește sprijinul și puterea de a alege viața. În urmă cu câțiva ani am cunoscut-o pe I., o tânără de 29 de ani căreia medicii i-au spus clar că nu va putea avea copii. Terminase facultatea, avea o mică afacere și era într-o relație fără promisiuni cu un alt tânăr. Într-o zi, chiar dacă nu se considera o persoană religioasă, a intrat într-o biserică, a mers la icoana Sfântului Nicolae și s-a rugat: „Sfinte Nicolae, te rog ajută-mă să am un copil!”.

La scurt timp după aceea a aflat vestea că este însărcinată. Bucurie mare, fericire că va naște un copil și că Sfântul Nicolae i-a ascultat rugăciunile. Îl anunță îndată pe prietenul ei și brusc se năruie totul. Bucuria ei nu a fost împărtășită și de el. Dimpotrivă. I-a spus că trebuie să scape imediat de copil, că el nu-și dorește o relație serioasă, că nu vrea să-și asume. Au urmat frică, amenințări, incertitudine, disperare. Timp de două săptămâni a stat la ușa ei cu speranța că o va convinge să renunțe la sarcină.

La tot ce i se întâmpla s-au mai adăugat câteva probleme: cu câteva zile înainte să afle că este însărcinată i-a falimentat afacerea. Părinții ei erau divorțați, fiecare plecat în alt loc, deci nu se putea baza pe sprijinul familiei. Avea o sarcină dificilă, așa că, pe lângă disconfortul fizic, a aflat că va fi nevoită să stea la pat în ultimele luni de sarcină.

Îi era frică să facă avort, dar nu se putea dezlipi de gândurile negative legate de viitor. Marea dilemă era: „cum se va descurca ea singură, fără sprijinul tatălui copilului, al familiei, fără bani și fără posibilitatea de a lucra în timpul sarcinii?”

Salvarea situației a venit de la o colegă de școală primară care mă cunoștea. Ne-a pus repede în legătură și ne-am întâlnit. Nu a fost ușor. Au urmat ore de discuții, încurajări, nevoia de a construi o relație bazată pe încredere și de a înțelege că ne dorim să o sprijinim cu ce are nevoie.

Clipele de îndoială au încetat abia după primele 3 luni de sarcină. Din acest motiv, până atunci, I. a avut multe momente de cumpănă, de trecere de la o stare la alta. În cele din urmă a ales să păstreze copilul, iar noi am găsit o persoană dispusă să o ajute timp de un an cu o sumă lunară egală cu salariul mediu din care să-și poată plăti strictul necesar.

Dar problemele nu s-au oprit aici. La 3 luni au început contracțiile și era să piardă sarcina. Am mers rapid cu ea la spital. Acolo a aflat că e infectată cu o boală cu transmitere sexuală, luată de la partenerul care tocmai o părăsise. O tulpină canceroasă de HPV. Vestea a căzut ca un trăsnet. Plângea deja, gândindu-se că nu dorește să piardă copilul, iar când a aflat diagnosticul au început alte gânduri de deznădejde.

O lună mai târziu a aflat că inima copilului are o mică malformație. S-a speriat. Primul gând a fost: „Nu pot să nasc un copil cu probleme. Trebuie să fac avort”. Apoi Dumnezeu a făcut o minune: a aflat că și ea are aceeași malformație și în 29 de ani de viață nu i-a creat dificultăți. S-a răzgândit.

După ce a depășit și acest moment de criză, a apărut altă frământare: se gândea cum va crește copilul fără tată, dacă se va căsători cineva cu ea având un copil. Un sprijin esențial l-a oferit soțul unei prietene, care a știut să fie aproape și să ofere sprijin. A vorbit cu ea și i-a spus: „Eu dacă aș fi în situația de a mă căsători cu tine aș alege să fac acest pas. Știi de ce? Pentru eroismul acestei alegeri. Faptul că ai ales să păstrezi copilul demonstrează dragostea ta pentru copii, capacitatea de a te descurca în viață și de a depăși greutățile”.

A urmat nașterea lui D., botezul, primele luni de viață în care am legănat pe rând copilul, făcând schimb de ture cu o prietenă, ca să se poată odihni. E un băiat inteligent, dar tare, tare năzdrăvan. Nu putea sta în aceeași poziție mai mult de câteva secunde.

În prezent I. spune că nu și-ar vedea viața fără D. Spune că D. i-a dat puterea și motivația să lupte pentru viața lui și a ei. În prezent și-a redeschis afacerea și are propria casă. I. este un exemplu puternic pentru alte mame. Un exemplu că se poate și că, dacă există sprijin, situația de criză poate fi depășită.

Uneori o încurajare schimbă totul. Alteori femeile în criză de sarcină au nevoie de sprijin profesionist pentru a depăși perioada de criză. E nevoie de sprijin profesionist, mai ales pentru că adesea există și alte probleme asociate crizei de sarcină: violență, lipsa de afectivitate, relații toxice, lipsa unor modele familiale, abuzuri. Din acest motiv credem în necesitatea existenței unui centru de consiliere și sprijin pentru femeile în criză de sarcină în fiecare județ și încercăm să le oferim celor care doresc să înființeze astfel de centre, sprijinul necesar în ceea ce privește deschiderea și acreditarea acestora.

Și femeile care au trecut printr-un avort sau mai multe au nevoie de consiliere și sprijin. Sunt femei care au trecut prin această traumă și n-au vorbit cu nimeni despre durerea lor timp de 15, 20 sau 25 de ani. Multe dintre ele duc această suferință până la sfârșitul vieții. Inimile lor au nevoie să se deschidă și să vorbească despre aceste experiențe, să primească consilierea și sprijinul necesar.

Mă bucur că, după doi ani de încercări, anul acesta a ajuns la tipar o carte care reunește mărturii ale femeilor fericite că au ales viața copilului lor, precum și mărturii ale unor femei care regretă avortul. Sunt zeci de femei care au avut curajul să spună prin ce au trecut. Sperăm ca mărturiile lor să inspire și să dea curaj altor femei care trec prin situații similare.

Citirea fiecărei mărturii arată cât de mare este nevoia de sprijin, cât de complicate sunt problemele și presiunile și cât de dificilă este depășirea lor. Pe cât de mare este dragostea firească a mamei pentru copil, pe atât de dure sunt presiunile exterioare pentru avort, de parcă cineva ar vrea să facă orice numai să nu se nască acel copil!

Obiectivul nostru pentru viitor? Să existe cât mai multe femei fericite că au primit sprijin și au ales viața. Să scadă situațiile în care cineva ne spune: „Ce bine ar fi fost dacă vă întâlneam acum 4-5 ani sau dacă ar fi fost cineva lângă mine”. Întâi să facem noi binele pe care l-am dori să-l facă alții!

Articol scris pentru Lumina Educației

Foto: Benedict Art Photography