Colindându-i pe cei care nu au pe nimeni să-i colinde: „Îi iau şi eu în braţe… Şi le strâng şi le sărut mâinile. Dacă nu sunt ai nimănui, măcar ai mei să fie, preţ de o oră…”

Postarea unei prietene care, alături de alți prieteni, a făcut unul dintre cele mai importante lucruri de Sărbători, a fost alături de cei singuri.

Am început să împărţim şi noi, cei din A.S.C.O.R. Braşov, bucuria că S-a născut Împăratul lumii. Izbăvitorul şi Mântuitorul. Am colindat pe la biserici. Am colindat pe la foşti membrii ai asociaţiei. Am colindat şi la două cămine pentru persoane vârstnice.

Seara aceasta.16.12.217 – seara în care am aflat preţul singurătăţii. Ora 17:15. Intrăm cu toţii pe poarta de la Casa Daniel. Strada Defileului, numărul 7. Luminiţe verzi şi roşii pe pereţi. Cineva în scaun cu rotile în curte. Semiîntuneric. O asistentă închide o poartă care dă spre câmp. Un zgomot de metal. Senzaţie apăsătoare.

„Tu ai stabilit să venim să colindăm aici, tu să întrebi dacă ne primesc cu colinda!” Deschid impulsiv uşa. Întreb, pe o doamnă îmbrăcată în uniformă roz: „Primiţi cu colinda?” Mi se pune brusc un nod în gât. Ceva apăsător. „Primim! Primim.”

Îmi revine în minte replica de la telefon, pe când stabileam că am dori să bucurăm pe cineva, colindând: „Sigur, mergeţi să îi colindaţi, că cine ştie dacă mai prind, săracii, alt Crăciun. Să ştiţi că la noi toţi sunt imobilizaţi la pat.”

De cum deschid uşa, simt mirosul. Îmi e cunoscut… Miroase a bunicii mei…

Ni se spune să nu începem încă să cântăm. Aşteptăm să anunţe că am venit. În camere, semiîntuneric, televizorul pornit, cu volumul încet. „Nu se pot ridica, dar o să audă.” Asistenta aprinde becul în camere şi închide televizorul.

Începem, colindul 71 de pe hol. „De trei zile, tot venimu’…”

Vedem reacţii în camere. Ochi roşii din care stau să picure lacrimi. Intrăm. O bunicuţă este luată prin surprindere de străinii care intră şi încearcă să îşi acopere piciorul bolnav, pare-se. Tresare, de cum ne aude. Plânge. Mă uit la ea şi îmi fugăresc cu degetele lacrimile ce brusc picură. Nu mă pot abţine. Colindul nostru e sugrumat de nodurile pe care le simţim în gât, încercând toţi să ne înghiţim plânsul. Cătălina mă ia de mână. Şi ea mai are puţin şi varsă lacrimi. Încerc să mă adun, să nu stric tot.

Mă gândesc la străbunica mea, la vecina căreia îi duceam lapte, Dumnezeu să le odihnească. La mătuşa care îmi spune mereu să nu dorm fără să mă închin, iar de m-oi trezi noaptea, să fac mătănii. Tremur. Îmi tremură vocea. Şi doamnele la care mă uit acum, sunt mame, bunici, străbunici, poate mătuşi sau vecinele cărora le-ar fi dus cineva, cândva lapte…

Doamna cu piciorul bolnav se ridică pe şezut şi plânge. Mă pun în pielea dumneaei. Ce sărbători sunt acelea departe de cei dragi, când nu eşti a nimănui? Când nu deschide nimeni uşa? Când nu aştepţi pe nimeni cu masa pusă. Când nu ai cum să mergi la Sfânta Liturghie… Vine o asistentă şi îi întinde o bomboană ambalată în alb cu auriu. Se uită întrebătoare la ea, pesemne nu are voie să mănânce dulce. „Da’…” Asistenta îi face semn că e în regulă, că o să fie bine. Parcă îşi mai vine în fire. Îmi intinde mâna. O iau de mână. Vrea să mi-o sărute. Nu permit. Mă priveşte îndelung. Îi urez formalităţi. Mă vede că sunt sugrumată de durere. Mă slăbeşte şi îmi dă voie să plec… Ce cuvinte ar putea fi de folos în situaţia dată? Mă duc în fugă pe uşă. Simt că voi izbucni prea tare în plâns. Mă caut prin buzunar de şerveţele. Încerc să mă abţin. Prea multă lume de faţă.

Urcăm la primul etaj. Se repetă „procedura”. Intră o doamnă asistentă care anunţă musafirii, închide televizoarele, aprinde becul. Deschide uşile. Stăm pe hol, de astă dată. Ni se dă tonul… „O ce veste minunată…”

Dintr-o cameră, iese cineva în scaun cu rotile să ne asculte. La al doilea colind, mai iese cineva pe uşă, tot în scaun cu rotile. Lăcrimează. Prima doamnă care a ieşit să ne asculte, încearcă să cânte cu noi. Facem o pauză, până dăm pagina pentru următorul colind şi aşteptăm să ni se dea tonul. Doamna care a ieşit prima pe uşă, se nelinişteşte. „Numai atât?” Asistenta îi spune că vom mai cânta unul, apoi că mergem şi la ultimul etaj, la bărbaţi. Terminăm de colindat şi la etajul acesta. Doamna care a ieşit mai târziu îmi întinde mâna, cu recunoştintă. O iau de mână. Dă să mi-o sărute. Zic că nu se cuvine. Îi dau obrazul. Mă sărută apăsat. Ne despărţim în lacrimi, ne urăm de bine. Urcăm la ultimul etaj. Spre mirarea noastră, nu iese nimeni să asculte.

Ne ducem noi în camerele lor. Mă loveşte… Un domn, în scaun cu rotile. Fără picioare şi fără câteva degete la mâini, în lacrimi, cu o bancnotă de 50 de lei, ţinută cu greu în mână. Pesemne, de asta nu ieşise. Căuta bani… Rămâne cineva mai tare de caracter în cameră. Eu mă pun la colţul de la hol şi plâng. Îmi piere energia de a mai cânta. Care-s şansele să mă mai adun? Trag puternic aer în piept. Oamenii nu vor să le plâng de milă. Am venit să vestim Naşterea Domnului…

Intru în cameră. Mă ustură ochii. Mi-a „paralizat” vocea. Mă uit în jur. Un domn zâmbeşte, vizibil bucuros că suntem acolo. Un altul se preface că doarme. Cobor vocea, să nu deranjez. Văd cum îi curg lacrimi în colţul ochilor. Le şterge. Maxilarul e vizibil încleştat. Se abţine să nu plângă mai tare. Fixez o icoană cu Maica Domnului. Nu mai cânt, dar mă rog să nu îi doară singurătatea prea tare. Domnul din scaun cu rotile, varsă lacrimi. Încearcă să spună cuiva durerea lui… Încă insistă să luăm cei 50 de lei.

Mă gândesc cu inima sfâşiată la ei. La crucile pe care trebuie să le poarte. Crucea singurătăţii e cea mai grea. Poate, doar avându-se unul pe celălalt, răzbesc. Asistentele se străduiesc. Care sunt şansele să îi „adopte” ele? O mână de femei, să ţină loc de familie, de fiice, de mame – că ele sunt cele care îi hrănesc, le dau medicamentele, îi schimbă…

Acel domn încă ne roagă să luăm banii, cu speranţa că vom mai sta puţin… Nu mai am vlagă să privesc. E dureros. E o imagine traumatizantă. Bărbaţi ce plâng. Femei ce plâng. Asistente ce cară orez cu lapte. Oameni care reacţionează ca nişte copii la o bomboană. Oameni care îşi păstrează vechile obiceiuri, acelea de a plăti colinda. Oameni pentru care Crăciunul nu mai pare să fie bucurie, ci apăsare. Cu cine să-l sărbătorească ei?

Mă gândesc… cu ce inimă poţi petrece sărbătorile fără familie alături? O vorbă spune că „Cine n-are bătrâni, să-şi cumpere.”

Şi cei cu Alzheimer şi paralizaţi şi cei care fac dializă, sunt tot oameni. Viaţa lor nu e mai puţin valoroasă. Sărbătorile lor nu ar trebui să fie mai puţin fericite decât ale noastre. Bucuria lor n-ar trebui să vină dintr-o simplă bomboană şi lacrimile lor nu trebuiesc vărsate de singurătate, pe care s-o răscumpere apoi cu 50 de lei. Lumea lor n-ar trebui să fie un pat şi-o asistentă şi sfârşitul lor n-ar trebui să fie departe de casa pentru care s-au ostenit o viaţă…

Nici nu vreau să mă gândesc că anul viitor, când vom merge din nou să colidăm, va fi o situaţie similară celei de la celălalt cămin la care am colindat şi anul trecut şi anul acesta. Vom mai găsi în viaţă doar 3 dintre bătrânii care ne-au ospătat şi sărutat anul trecut.

Eu le dau voie să mă atingă. Să mă sărute. Şi îi iau şi eu în braţe… Şi le strâng şi le sărut mâinile. Dacă nu sunt ai nimănui, măcar ai mei să fie, preţ de o oră… De dragul celor care m-au crescut. De dragul celor care îmi dădeau biscuiţi şi eugenii ambalate în cel puţin 3 pungi. De dragul celor care m-au învăţat să împletesc şi să cos. De dragul celor care m-au învăţat să mă rog. De dragul respectului. De dragul faptului că Dumnezeu mi-a arătat cât de mult dor lacrimile lor de singurătate.

Dumnezeu să le răsplătească răbdarea. Maica Domnului să îi îngrijească… Ah, şi Doamne… Să nu mai îngădui să dea 50 de lei pentru un minut de companie…

 

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *