Bună seara!

Sunt Directoarea programului de dezvoltare al copiilor din cadrul organizaţiei Back2Back Ministries din Statele Unite. Organizaţia are parteneriate globale şi traininguri în domeniul traumei. Organizaţia Back2Back Ministries adoră să susţină astfel de conferinţe, pentru că visul de a aparţine unei familii este universal.

Mie, personal, îmi plac foarte mult aceste conferinţe pentru că am văzut  vindecarea şi minunile care se întâmplă în viaţa unui copil când are parte de o familie.

Soţul meu şi cu mine avem şase copii. Am adus o poză. Cinci dintre ei sunt de acum adolescenţi. Soţul meu stă acasă cu cinci din cei şase copii; iar eu am luat-o cu mine pe una din fiicele mele. Doi dintre copiii noştri au fost adoptaţi din sistemul de plasament familial din Statele Unite. Sigur că am avut ocazia să-i vedem trecând prin procesul de vindecare. Să ştim că ei nu vor trece prin suferinţele şi problemele pe care le-au avut familiile lor biologice în trecut.Practic, ei întrerup un ciclu al unei generaţii care a trăit în sărăcie şi abandon, iar aceasta ne bucură.

Unelte-minune care salvează vieţi

Când primul meu copil s-a născut (acum are 17 ani), a fost un moment memorabil… Eram la spital, mi-au adus-o în braţe. Soţul era cu mine, iar doctorii şi asistentele plecaseră.

Nimeni nu m-a întrebat dacă am vreo pregătire specială pentru aceasta, dacă ştiu ce fac, dacă am vreun certificat de formare în creşterea copilului. devenisem brusc responsabilă pentru această fiinţă. Eu şi soţul meu ne-am speriat un pic şi, brusc, fetiţa noastră a început să se înece, să se învineţeaască şi, pentru că nu aveam niciun fel de pregătire, nu am ştiut ce trebuia să fac. Aşa că l-am înghiontit pe soţul meu. Nici el n-a ştiut ce să facă, a fugit pe hol şi a chemat-o pe asistentă. Ea a intrat foarte calmă, probabil obişnuită cu noii părinţi, s-a dus la o măsuţă de lângă patul meu şi a luat un obiect de acolo pe care nici nu-l observasem până atunci. Aceast obiect are un nume, dar eu şi soţul meu îl numim „chestiuţa”. Este o unealtă miraculoasă… A luat asistenta acest obiect şi l-a folosit pentru a extrage din gâtul bebeluşului un lichid. Şi, pe tot parcursul zilei, după cum probabil bănuiţi, chestiuţa respectivă a stat lângă mine.

Cum am ajuns acasă, am intrat pe Internet şi am comandat o cutie întreagă de chestiuţe. Aveam câte una în fiecare cameră din casă, una în poşetă, una în maşină şi două la bunica. Pentru că, atunci când găseşti o unealtă care funcţionează, care salvează vieţi, o ţii alături.

Aceasta reprezintă familiile pentru copii. Şi de aceea ne pasionează subiectul atât. Pentru că ştim că funcţionează, ştim că salvează vieţi. Apreciez foarte mult persoanele care au vorbit înaintea mea şi observ că doriţi schimbarea. Şi nu o faceţi doar aşa, în mod comercial, pentru a vinde un produs, ci chiar instruiţi familiile.

Copiii au nevoie de familii

Primul meu loc de muncă după ce am terminat facultatea (aveam 21 de ani şi ştiam foarte puţine)  a fost la una din instituţiile despre care s-a vorbit mai devreme, pentru copii care se presupunea că nu pot să trăiască într-o familie. Şi am lucrat acolo cu adolescente care aveau comportament problematic şi instabilitate emoţională.

Patru din copiii din familia noastră sunt adolescenţi, aşa că ştim puţin cum se comportă adolescenţii din experienţa cu cei de acasă. Deşi era o modalitate extremă, ca să putem să controlăm aceste comportamente, am impus nişte reguli. Şi le-am numit „măsuri”, pentru a le acorda fetelor mai multă siguranţă. În funcţie de comportament, desemnam sau alegeam o listă de precauţii. De exemplu: ce precauţii să luăm pentru o fată care a ameninţat că va fugi de acasă? Planul nostru era de exemplu că nu avea voie să iasă din casă, nu avea voie să meargă în excursii, nu avea voie nici măcar să se încalţe.

Aveam măsuri pentru tentativele sinucidere, pentru fetele care doreau să-şi ia viaţa. Nu le dădeam voie nici la toaletă să meargă singure. Ne aşezam acolo, lângă uşa deschisă, nu aveau voie să aibă obiecte ascuţite, curele, nimic ce putea să le fie vătămător. Aveam precauţii pentru fetele care se auto-vătămau, pentru tăieturile pe care şi le făceau. Ele nu aveau acces la nimic  ascuţit sau care tăia. M-am speriat foarte tare într-o zi, când una din fetele acestea a ieşit din camera ei cu un rânjet ciudat pe faţă şi cu un creion ascuţit ascuns la spate, cu care a început să se taie.

Sincer, eram foarte ocupaţi să le verificăm pe fete, să le controlam camerele. Le controlam buzunarele, le controlam băile, genţile, absolut tot ce aveau. Dar niciodată nu am acordat timp pentru a verifica ce se întâmplă în interiorul lor. să verificăm ce se întâmpla cu ele din punct de vedere emoţional, cu sentimentele lor, tristeţea din inima lor. Noi nu am încercat să descoperim care este motivul din spatele comportamentului. Ce o determină pe o adolescentă să îşi dorească să fugă, sau să vrea să îşi ia viaţa, sau să se taie? Este lipsa aceasta de speranţă despre care am vorbit mai devreme? Este gândul lor că ei /ele nu vor fi adoptaţi / adoptate niciodată? Când lucram în schimbul de noapte, toată noaptea mergeam pe hol în sus şi în jos şi verificam camerele, ca să mă asigur că sunt în viaţă. Era singura mea responsabilitate.

Am şi acum zile în care doar închid uşa şi îmi spun: „Oh! Foarte bine, ai făcut o treabă foarte bună. Toţi copiii sunt în viaţă şi sunt în siguranţă”. Dar aceasta este o reacţie într-o zi grea, nu e un plan de parenting. Iar la  18 ani, când devin majori, le zicem: „Ok, valea!”.

Copiii aceştia n-au fost conectaţi cu familiile biologice, au fost daţi afară din casa de tip familial sau din centrul în care erau şi nu mai aveau nici o speranţă să fie adoptaţi. Mi-e ruşine să spun, dar copiii aceştia cu care lucram noi erau adoptabili din punct de vedere legal. Dar practic nu era nimeni care să se uite la lista de comportamente şi să zică: „Da! Vreau să adopt un astfel de copil.” Aşa că şi noi învăţăm: vindecarea trebuie să aibă loc într-o familie. Am posibilitatea şi oportunitatea să călătoresc şi să susţin traininguri peste tot şi mă bucur mult când văd că lucrurile se mişcă. Copiii pot fi vindecaţi şi reabilitaţi din situaţii destul de grave.

Dovada că vindecarea este posibilă în familie

În Mexic am luat doi fraţi care erau într-o instituţie şi i-am pus într-o familie de plasament. Băieţelul a fost diagnosticat cu autism, iar fetiţa era atât de mult în urmă în plan educaţional, încât profesorii nici măcar nu se mai chinuiau să o înveţe ceva. După şase luni, familia de plasament a dus băiatul la doctor. Doctorul a spus: „Nu ştiu cum să vă explic, dar în momentul de faţă el nu mai arată deloc semne că ar avea autism. Trebuie să îmi revizuiesc diagnosticul.” Iar fetiţa nu doar că a ajuns la un nivel educaţional mediu, la o notă medie, dar chiar a urcat mai sus. Iată o poză cu familia despre care vorbeam.

Vindecarea este posibilă şi are loc într-un mediu şi într-o familie care oferă oportunităţi. Imaginaţi-vă cum ar fi dacă toţi copiii ar avea această oportunitate. Şi mă entuziasmează gândul că vă văd aici şi ştiu că lucraţi pentru a face ca visul acesta să devină realitate pentru fiecare copil.

Vă mulţumesc!

Transcriere după discursul doamnei Julie Cooper, la Summit-ul ARFO, noiembrie 2017.