A murit Cristina Stamate, dar o mărturisire de suflet a ei poate ajuta în continuare

„Am avut la un moment dat o colegă cântăreaţă, atât de frumoasă… eu spuneam tot timpul că atunci când trecea făcea potecă. Era și frumoasă și egocentrică și la un moment dat s-a căsătorit și a plecat in America,venind înapoi peste doi sau trei ani, cu un copil de 2 ani. Un băieţel superb. Nu mi-aș fi imaginat niciodată că fata aia tânără, frumoasă și cu atâta succes ar fi renunţat la trupul ei minunat și la succesul ei ca să facă un copil.

Am întrebat-o cum de s-a întâmplat asta și ea mi-a spus: „Cristina, m-am dus la doctor ca să fac întrerupere de sarcină, el mi-a pus un sonar (ecograf) și i-am auzit bătăile inimii. Și atunci n-am mai putut să fac asta”. Atunci, pentru prima oară, m-am gândit absolut disperată la neșansa existenţei în România mea a unui medic și a unui aparat cu ultrasunete, care m-ar fi dăruit pe mine cu un fiu pe care l-am pierdut prostește.”

Aceste cuvinte le-a spus Cristina Stamate (8 februarie 1946 – 27 noiembrie 2017) despre momentul în care a realizat că, făcând avort, și-a pierdut copilul.

În perioada comunistă, statul a legalizat avortul în 1958 și l-a restricționat în 1966. De fiecare dată, motivele nu au vizat binele femeilor și al copiilor, ci ideologia comunistă sau interesele partidului. Aceste măsuri au fost însoțite de cea mai cruntă lipsă de informare despre cum apare și cum se dezvoltă viața umană.

În 1965, Leenart Nilsson publica în revista Life primul set de fotografii care documenta stadiile vieții intrauterine.

Peste câțiva ani, Cristina Stamate avea să realizeze, de la actrița prietenă plecată în SUA, că o sarcină este un copil.

Iată mărturia ei completă, care poate vă salva copii și conștiințe de părinți de la drama pe care ea nu a știut să o evite.

”Povestea mea începe în anul ’67,când m-am măritat la 19 ani. Pentru o tânără mireasă care a reușit să se mărite domnișoară, virgină, în anul IV la Facultatea de Teatru, în acel timp în care religia era un domeniu ascuns,trebuia să te ferești să te duci la un preot; erau vremuri ateiste. Fiecare dintre tinerele domnișoare din România era echivalentul primei femei, care trebuia să rezolve toate lucrurile care decurg dintr-o căsnicie într-un mod original și primitiv.

Am realizat că sunt însărcinată foarte târziu, pentru că nu știam nici măcar care este data de la care trebuie să socotești. Aveam examenul de diplomă. Aveam planuri de viitor. Nu aveam nici un sentiment că acolo e cineva, e om, nu e om… Nici nu mă întrebam nimic, pentru că era ceva care mă încurca foarte tare.

Am început să caut cu disperare un medic. Asta era o incursiune aproape demnă de James Bond, pentru că rezultatul putea fi pedepsirea amândurora. Am găsit un medic a cărui specializare erau operaţiile pe creier. Și operaţia, ca să zic așa, s-a întâmplat pe masa din sufragerie, acasă la mama mea. Când s-a sfârșit intervenţia, după ce am fost ușor ameţită de o injecţie, i-a spus mamei mele: „Coană mare,vino încoace să-ţi iei nepotul!”. Atunci nu am luat în seamă foarte tare. Scăpasem de ceea ce mă încurca,dar mi-au rămas în minte cuvintele că primul meu copil era băiat.

Am avut la un moment dat o colegă cântăreaţă, atât de frumoasă… eu spuneam tot timpul că atunci când trecea făcea potecă. Era și frumoasă și egocentrică și la un moment dat s-a căsătorit și a plecat in America,venind înapoi peste doi sau trei ani, cu un copil de 2 ani. Un băieţel superb. Nu mi-aș fi imaginat niciodată că fata aia tânără, frumoasă și cu atâta succes ar fi renunţat la trupul ei minunat și la succesul ei ca să facă un copil. Am întrebat-o cum de s-a întâmplat asta și ea mi-a spus: „Cristina, m-am dus la doctor ca să fac întrerupere de sarcină, el mi-a pus un sonar și i-am auzit bătăile inimii. Și atunci n-am mai putut să fac asta”. Atunci, pentru prima oară, m-am gândit absolut disperată la neșansa existenţei în România mea a unui medic și a unui aparat cu ultrasunete, care m-ar fi dăruit pe mine cu un fiu pe care l-am pierdut prostește.”

A mai amintit și în alte ocazii cu regret despre acest moment: „Regret, mai ales, că am avut stupiditatea, prostia pe care mi-o taxez grav, că nu am făcut un copil dorindu-mi foarte tare să exist în această meserie. Şi am amânat tot timpul venirea unui copil, bucuria venirii unui copil pentru un turneu în străinătate, pentru o nouă premieră, pentru un spectacol, pentru un nou proiect. Atunci, nu mi se părea că avortul e o crimă, pentru că la tinereţe te gândeşti că aşa e, ca o fata Morgana. Era totul o poveste care nu avea formă, nu avea contur.”

Dumnezeu să o odihnească și fie ca mărturia ei să ajute alte mame să dea viață copiilor pe care îi poartă!

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *