Sunt multe mame, poate și mulți tați, care se roagă în taină să poată adopta un copil, chiar dacă în multe cazuri nici n-au curajul să spună acest gând celor din jur, cu atât mai mult să facă pasul din punct de vedere administrativ. Dar mai devreme sau mai târziu, dacă își doresc cu tărie, cu siguranță vor găsi calea către adopție și răspunsuri la toate întrebările.

De când ne ştim, eu și soţul meu am hotărât că va veni un moment în care familia noastră va spune “Bun venit!” unui copil abandonat. Suntem casătoriţi de 14 ani şi am fost binecuvântaţi pentru început cu 3 copii minunaţi: Andrei – 13 ani, Luca – 8 ani şi Elisa – 5 ani.

Povestea adopţiei începe în vara anului 2013, când am citit întâmplător o ştire conform căreia în anul curent fuseseră abandonaţi mai mulţi copii decât în anul precedent. Împreună, am reluat ideea de a ne mări familia şi am început să facem planuri în acest sens. Am considerat că cel mai potrivit ar fi să adoptăm o fetiţă de vârstă apropiată cu a fetiţei noastre. Am discutat cu copiii care au reacţionat extrem de bine şi mărturisesc că ne-au dat de foarte multe ori lecţii în toată această perioadă.

După ce am decis că a sosit momentul să adoptăm, am cunoscut în vecini, la o casă de tip familial, o fetiţă care era declarată ca fiind adoptabilă. Ni s-a lipit sufletul de ea şi am mers la Serviciul pentru Adopţii, gândindu-ne că ea ar putea fi fetiţa pe care noi o aşteptam. (Nu am ştiut atunci că Dumnezeu avea deja pregătit pe cineva pentru noi.)

Cei de la Serviciul pentru Adopții ne-au explicat procedura care trebuie urmată ca să poţi adopta un copil şi ne-au avertizat că exista posibilitatea ca fetiţa respectivă să îşi găsească deja o familie până când noi urma să obținem atestatul de părinți apţi pentru adopţie. Chiar dacă informaţiile primite ar fi trebuit să ne descurajeze, am plecat de acolo mult mai motivaţi şi ne-am gândit că trebuie să facem tot ce ţine de noi dacă ne dorim cu adevărat acest lucru. Aşa se face că acea vineri am plecat cu o listă lungă cu toate actele necesare demarării procedurii de adopţie şi luni am depus deja dosarul complet.

Am ajuns şi în punctul în care urma să primim atestatul de părinţi apţi pentru  adopţie. A fost un moment greu, deoarece fetiţa pe care noi o vedeam parte din familie a intrat în potrivire practică cu alţi părinţi care aveau deja atestat. A fost frustrant şi dureros, chiar dacă de la bun început am ştiut că exista şi această posibilitate.

Am trecut peste acest episod cu atestatul în mâini și am aşteptat fetiţa care avea să ne întregească familia. Şi uite aşa, într-o zi de marţi, aveam să ne întalnim pentru prima dată cu ea.

Am găsit o fetiţă fragilă, tunsă scurt, cu ochisori verzi şi plină de energie, uneori parcă prea multă. 🙂 Numele ei este Edelina.

În cazul nostru, mărturisim că nu am simţit o atracţie deosebită în acel moment, nu s-a declanşat nimic în noi, aşa cum am aflat că se întâmplă în alte poveşti de adopţie. Ajunşi acasă, am hotarât împreună să continuăm procedura şi pentru că pur și simplu nu am găsit nici un motiv pentru care să spunem nu.Ajunşi acasă, am hotarât împreună să continuăm procedura şi pentru că pur și simplu nu am găsit nici un motiv pentru care să spunem nu. Am ajuns la concluzia că noi suntem poate unica ei şansă şi că decizia de a adopta a fost din dorinţa de a oferi unui copil o familie, şi nu pentru a ne face nouă vreun moft.

Acomodarea a fost una destul de dificilă, atât pentru noi, părinţii, cât şi pentru ea şi e firesc acest lucru, chiar dacă iniţial am fost destul de încrezători în “forţele” proprii. În schimb, ceilalţi copii au primit-o ca şi când ar fi fost la noi dintotdeauna. Vă dau aici un exemplu: Luca (7 ani la vremea respectivă), la aproximativ două săptămâni de la venirea ei la noi acasă, a fost întrebat de bunica lui: “Cum e noua surioară, îți place de ea?”. Fără să stea pe gânduri i-a răspuns: “Nu, dar o iubesc pentru că face parte din familia mea!” (şi ştim că acel nu se referea la ideea de fetiţe în general, pentru că mereu se tachina pe acest subiect cu fratele mai mare). Cât de frumos şi cât de simplu este să priveşti lucrurile din perspectiva unui copil!

A trecut de atunci aproape un an şi jumătate şi lucrurile s-au mai aşezat. Am descoperit în ea nenumărate calităţi, cea mai importantă fiind INIMA ei mare – iubeşte mult şi e mereu gata să ajute. Primii ani de viaţă cu siguranţă au afectat-o din cauza faptului că mediul în care a crescut nu a fost unul favorabil, nefiind apreciată şi având lipsuri afective. Încercăm însă împreună să vindecăm aceste răni. În mod concret, a scăpat de anumite temeri (mult timp se trezea noaptea plangând), e tot mai sigură pe ea şi face echipă perfectă cu sora ei. Apropo, diferenţa de vârstă dintre fetele noastre este de doar 3 zile, astfel am aflat că este posibil să ai gemeni, la câteva zile distanţă.

În încheiere, doresc să  adaug că acum ceva timp am cunoscut “întâmplător” o persoană foarte apropiată fetiţei adoptate, cu o experienţă de viaţă deosebită. Era singura persoană care o mai vizita pe vremea când era la asistentul maternal. Mi-a mărturisit că, de fiecare dată după ce o vizita, se ruga plângând lui Dumnezeu ca El să-i dăruiască Edelinei o familie, care să o iubească necondiţionat şi care să-i insufle valorile creştine, ca ea să crească într-un mediu sănătos din care să deprindă dragostea de Dumnezeu.

M-am simţit copleşită. Am aflat că tot ce se întâmplă este sub control, că Cineva de sus veghează şi că noi suntem răspunsul acelor rugăciuni. Ne dorim să ducem la îndeplinire această sarcină, căci “Mai bun este sfârşitul unui lucru decât începutul lui.” (Eclesiastul 7:8a)

Sursă: http://www.romaniafaraorfani.ro/2016/03/14/adoptia-un-raspuns-la-rugaciuni/