De cele mai multe ori avortul nu este alegerea femeii, ci a celor din jur: „Deja îmi închipuiam ce urma să spună mama: «am avut încredere în tine, nu mă așteptam să se întâmple asta, ce-o să faci acuma, ești copil, nu ești pregătită să ai un copil. O să râdă vecinii de noi»”.

Activiștii pro-avort susțin că avortul rezolvă problemele femeii și că nu are efecte secundare. Ana Maria vorbește despre consecințele avortului în viața ei: „Imediat cum am ieșit din operație am început să plâng. Până atunci nu putusem să plâng, că mi-era teamă să nu se întâmple ceva pe masa de operație mai grav, care să-mi afecteze viața. De tatăl copilului m-am despărțit la un an și jumătate după, pentru că nu ne înțelegeam, îi reproșam mereu că din cauza lui s-a întâmplat tot. Până la urmă ne-am despărțit. De atunci nu m-am mai apropiat de nimeni, toate relațiile au eșuat.”

În 2005 eram studentă în anul II. Aveam aproape 20 de ani. Aveam un prieten de un an și ceva – primul meu prieten. La ecografie mi-a zis că sunt însărcinată.

Medicul mi-a zis: „copii – că era și prietenul meu cu mine – gândiți-vă înainte să faceți asta”, adică să avortez, că i-am zis că dacă sunt însărcinată eu vreau să avortez. „Mai gândiți-vă dacă vreți să faceți asta, că sunteți tineri, poate vreți să vă căsătoriți”. Dar nici prin cap nu mi-a trecut asta, pentru că eram, repet, în anul II de facultate, consideram că asta mi-ar distruge viitorul, că nu o să termin facultatea, că aș distruge viețile mai multor persoane și viața mea. Eram încă un copil, ar fi zis… deja îmi închipuiam ce urma să spună mama: „am avut încredere în tine, nu mă așteptam să se întâmple asta, ce-o să faci acuma, ești copil, nu ești pregătită să ai un copil. O să râdă vecinii de noi”.

O cunoșteam și oricum nu mă înțelegeam bine cu mama și asta ar fi stricat și mai mult relația. Bineînțeles, nici copilul nu ar fi avut o viață prea fericită – așa gândeam eu atunci. Că și eu și prietenul meu eram doi copii. Nu… el era cu un an și jumătate mai mare ca mine – 21 jumătate. Și mă gândeam că nu o să avem cu ce să întreținem copilul, că eu nu lucram, el lucra ceva și nu avea un venit constant. Mama de asemenea nu lucra, urma să plece din țară ca să își găsească un loc de muncă. Și mă gândeam de asemenea că mama va spune: „mi-ai distrus și mie viitorul, că eu am planuri, să mă duc, să muncesc. Acum trebuie să stau în țară să am grijă de tine”.

Parcă am simțit totul foarte acut, foarte… Pe lângă dureri mă mai mustra și conștiința. Și îi spuneam doctorului „să mă ierte Dumnezeu că fac asta în Postul Crăciunului”. Doctorul spune: „Mie îmi spuneți, domnișoară? Nu mai îmi spuneți!”. Parcă îl mustra și pe el conștiința, știa că face ceva rău.

Plâng. Știam că fac un păcat. Dar nu ca acum. Știam că e un păcat, dar nu știam că e un păcat atât de mare. Pentru că nu credeam că este o crimă cu adevărat. Credeam că este o crimă mai mică pentru că nu era un copil născut. Știam că are doar o lună, sau cât o fi avut, doar câteva săptămâni și nu, nici nu-mi închipuiam că e un copil. Îmi închipuiam că este un viitor copil, că încă nu e o ființă. Și mi-am zis că nu e un păcat, mai ales că e legal. Poți să faci avorturi. Plătești, și-ți dă chitanță…

Imediat cum am ieșit din operație am început să plâng. Până atunci nu putusem să plâng, că mi-era teamă să nu se întâmple ceva pe masa de operație mai grav, care să-mi afecteze viața.

Eram uimită că nu sângerasem deloc. Dar am început să sângerez a doua zi. Și să am dureri infernale de burtă. Durerile de la menstruație nu se compară cu tipul acela de durere. Și am sângerat așa șapte zile. Am sângerat litri întregi. Chiar în ziua în care făceam 20 de ani mi s-a făcut mai rău ca în ultimele zile. Durerile erau mai mari, efectiv nu mai puteam nici să vorbesc. A chemat el Salvarea, că s-a speriat. Au venit medicii, mi-au făcut o injecție cu Algocalmin, mi-au propus să mă ducă la spital ca să mă țină sub observație, dar eu am refuzat, pentru că nu îmi plac spitalele.

M-au pus să dau declarație că eu refuz să merg la spital, ca în cazul în care muream să aibă dovadă că și-au dat toată silința să mă salveze. Și după încă vreo șapte zile, cam așa, am putut să ies din casă și m-am dus să mă spovedesc. Și-atunci am văzut, pentru prima dată după avort, un copil de vreo 2-3 ani și am început să plâng. De atunci, de fiecare dată când văd copii plâng. Înainte să rămân însărcinată nu simțeam nimic când vedeam un copil, dar de atunci ceva s-a produs în mine, încât mereu când văd copii îmi plac și îmi doresc să-i îmbrățișez.

Altă problemă e că visez foarte des. Visez, chiar și luna aceasta am visat de vreo trei ori că avortam sau că nășteam un copil care era ciopârțit. La un moment dat am visat că am născut un copil sănătos și mă miram cum de l-am născut sănătos. Și mă gândeam, în vis, „s-a milostivit Dumnezeu de mine și m-a iertat și m-a ajutat să duc sarcina la bun sfârșit și s-a născut sănătos copilul”. Nu-mi vine să cred că m-a iertat, pentru că eu nu m-am iertat. Când visez că avortez, visez sânge, am în vis dureri groaznice, visez iar ustensilele ginecologului.

De tatăl copilului m-am despărțit la un an și jumătate după, pentru că nu ne înțelegeam, îi reproșam mereu că din cauza lui s-a întâmplat tot. Până la urmă ne-am despărțit. De atunci nu m-am mai apropiat de nimeni, toate relațiile au eșuat.

Mama mea nu a aflat niciodată despre asta, nici nu m-a întrebat vreodată dacă am avortat, până acum o lună. Când m-a întrebat brusc asta, am recunoscut, ca nu cumva să se mai întâmple, i-am zis că da, în urmă cu 6 ani și mi-a zis: „oricum erai prea tânără să-l păstrezi”.

Mă gândesc în fiecare an „acum ar fi avut 2 ani”, „acum ar fi avut 3 ani”, „acum ar fi avut 4 ani”…. Cred că a fost fetiță , pentru că mereu visez că am o fetiță. De fiecare dată visez fetiță.

În ultimii 3 ani, când se apropie 19 noiembrie sunt foarte deprimată, iar acum când a fost, s-a împlinit al 6-lea an, am fost mai rău ca oricând. Plâng, am fost foarte supărată, foarte deprimată, plâng din orice, și parcă e din ce în ce mai greu.

În primi doi ani parcă am trăit într-o ceață, în care nu prea m-am gândit la avort ca la crimă asupra unui copil, uciderea unui copil, parte din mine, ființă a lui Dumnezeu. Dar acum așa simt, că am comis o crimă.

Ana Maria, București, 26 ani. 20.01.2011. Transcriere video după originalul postat la http://rupetacerea.ro/ana-maria/

Preluat de aici: http://www.avorturiregretate.ro/Ma-gandesc-in-fiecare-an-acum-ar-fi-avut-2-ani-acum-ar-fi-avut-3-ani-acum-ar-fi-avut-4-ani-16.htm