Deși medicii i-au propus să facă avort, Lupe a fost fermă în ceea ce privește viața fetiței ei Angel: „cu anencefalie sau fără, ea tot fiica mea rămâne”, așa că a ales să-i ofere șansa de a se naște: „Nu va muri în urma unei injecţii sau la contactul cu vreun instrument metalic sau auzind vocea unui doctor străin în timp ce acesta îi curmă viaţa.”
Când aveam 5 săptămâni de sarcină, Victor și cu mine eram foarte încântaţi şi fericiţi la gândul că vom adăuga un nou membru la mica noastră familie.
Compania la care lucram mi-a oferit o consultație pentru primul trimestru de sarcină (la 12 săptămâni) care includea o ecografie şi analize de sânge pentru a verifica anomaliile cromozomiale comune de tipul celor din categoria Trisomia 18 și 21. Nu exista un istoric în familia noastră cu astfel de boli şi nu m-am gândit că bebeluşul meu ar putea avea aşa ceva, dar am fost de acord să fac aceste investigaţii doar pentru faptul că îmi doream să-l văd în timpul ecografiei. Era o încântare pentru mine să-l pot vedea pe cel mic mişcându-se în interiorul meu şi lovind în burtică.
Nu mi-am dat seama imediat ce observase medicul ecografist, ştiu doar că a măsurat de mai multe ori capul bebeluşului meu. După ecografie am mers să ne întâlnim cu medicul specialist iar primele ei cuvinte au fost: „Copilul dumneavoastră nu are o dezvoltare normală”.
Am simţit cum inima mea s-a oprit. Eu şi Victor nu mai eram în stare să spunem nimic. Ascultam în timp de ce doamna doctor ne explica faptul că bebeluşul nostru suferea de anencefalie şi din această cauză nu va putea să trăiască în afara uterului. Anencefalia înseamnă faptul că o parte din creier şi din craniu nu se dezvoltă complet (absenţa congenitală a unei părţi din creier şi din craniu). De obicei, copii născuţi cu anencefalie trăiesc doar câteva ore după naştere.
Nu îmi venea să cred că bebeluşul meu perfect nu putea fi „compatibil” cu lumea exterioară. Medicul specialist a început să-mi spună că întreruperea sarcinii este cea mai sigură opţiune pentru mine şi că 95% din pacienţii ei cu un altfel de diagnostic aleg avortul.
Nu îmi amintesc prea multe după această discuţie întrucât totul părea să se desfăşoare foarte repede. Îmi amintesc cum plângeam foarte mult şi mereu mă tot întrebam: „De ce mi se întâmplă mie? De ce copilul meu?” Apoi moaşa m-a chemat separat, să-mi facă o programare pentru a doua zi pentru a discuta mai multe detalii şi pentru a programa o nouă ecografie, peste trei săptămâni, pentru a confirma încă o dată ceea ce ştiau deja.
Mi-am văzut din nou bebeluşul la 15 săptămâni şi am primit din nou acelaşi diagnostic alături de vestea că este o fetiţă – fetiţa pe care o aşteptam atât de mult, pe care visam să o creştem împreună cu băieţelul nostru. Părea atât de perfectă. Într-adevăr, puteam să îmi dau seama că avea capul diferit de al celorlalţi bebeluşi pe care îi mai văzusem la ecografie, sau de cel pe care îl avea fiul meu atunci când era în burtică, dar acest lucru nu conta pentru mine. Ea era prinţesa mea.
De la început mi-am dorit să continui sarcina mea. Cu anencefalie sau fără, ea tot fiica mea rămânea. Iar acest fapt nu se schimba doar din cauza acestui diagnostic. Sângele meu curgea prin venele ei, pântecele meu o ajuta să crească şi să se hrănească. Era o parte din mine şi din tatăl ei. Chiar dacă cea mai sigură opţiune pentru mine era să întrerup sarcina, nu puteam să fac acest lucru tocmai fetiţei mele. Am acceptat faptul că niciodată nu voi putea să-i pieptăn părul în prima zi de şcoală, sau să o aud spunându-mi mami, dar, cu toate acestea, nu puteam să renunţ la ea pur şi simplu. Dacă singurul timp rămas, pentru a fi împreună cu ea, era acesta în care ea se afla în pântecele meu, atunci aveam de gând să profit la maxim de el şi să preţuiesc fiecare zi în care eram gravidă cu ea.
Nu am posibilitatea să aleg ca fiica mea să sufere sau nu de anencefalie, dar pot să aleg modul în care ea se va duce din această lume. Şi aleg ca ea să petreacă timpul care i-a mai rămas la mine în burtică, ascultând cum strigă fratele ei sau zgomotul pe care îl face maşina tatălui, sau în braţele mele, în timp ce îi spun cât de mult o iubesc. Nu va muri în urma unei injecţii sau la contactul cu vreun instrument metalic sau auzind vocea unui doctor străin în timp ce acesta îi curmă viaţa.
Nu mi-a fost uşor şi sunt îngrozită de ziua aceea în care îi voi da naştere, ştiind că, atunci când îi voi spune pentru prima dată „Bună!”, tot atunci va trebui să-mi iau şi la revedere de la ea. Dar ştiu sigur, în inima mea, că am luat decizia corectă pentru familia mea, pentru mine şi pentru fiica mea, Angel (n.n. înger, în limba engleză).
Nota editorului: Această mărturie a fost scrisă pentru site-ul de ştiri Live Action de către mama lui Angel, Lupe Reyes.
Deşi există un risc crescut de infecţii pentru mamă, în cazul în care sacul amniotic se rupe mai devreme de termen, totuşi, în prezent, au fost descoperite noi modalităţi de a preveni astfel de infecţii. Mai mult decât atât, în stadiul actual al cercetări medicale, nu există dovezi ştiinţifice din care să rezulte faptul că ducerea la termen a unei sarcini, în care copilul are anencefalie, constituie un pericol major pentru sănătatea mamei. Există tot mai mulţi doctori care îşi doresc să ajute mamele în timpul unei astfel de sarcini şi care au grijă de starea ei de sănătate şi de cea a copilului lor până la termen.
Prelucrare după http://www.liveactionnews.org/told-my-daughter-will-die-at-birth-i-am-refusing-abortion/