Credit: Steve Jalsevac / LifeSiteNews

În 29 ianuarie 2017, la Washington a avut loc Marșul pentru viață 2017 cu tema „The power of one”.

Marșul există din 1973, acum a fost ediția a 44-a. În SUA, marșul de anul acesta a avut o acoperire media incredibilă, în comparația cu toți cei 43 de ani anteriori. CNN a transmis live o parte a lui, New York Times la fel – ca să vorbesc doar de media de stânga, 100% defavorabilă marșului pentru viață.

Ca să înțelegem diferența: de exemplu, în 2014, când au fost sute de mii de participanți, CNN spunea că la marș au fost „zeci de mii” de participanți, Reuters doar „mii”. Iar anul trecut, în 2016, când New York Times a scris că au fost „sute” de persoane, iar Washington Post că au fost „mii”, în realitate a fost vorba de 40.000 de participanți pe o furtună de zăpadă rar întâlnită în zonă, care a depus un strat de zăpadă de 61 cm.

Marșul pentru viață 2017 a fost ceva cu totul diferit. Președintele SUA s-a referit de mai multe ori la el în săptămâna premergătoare, vicepreședintele SUA a participat la el și a vorbit, a vorbit femeia cu cea mai înaltă funcție la Casa Albă, a vorbit prima republicană de culoare din Congresul SUA (ceea ce, menținând proporțiile, ar fi ca și cum Martin Luther King ar fi fost acceptat în establishment-ul american), un autor premiat de 4 ori de New York Times ca cel mai vândut autor al anului a vorbit și el.

În România se știe ce mai face Kim Kardashian, se știe de Women’s March, care a avut loc cu o săptămână înainte, se știe ce a zis Madonna la Women’s March, se știe ce e cu soția/ fostele soții ale președintelui Americii – pentru că, America e America – noi nici măcar nu îi zicem în limbaj curent Statele Unite, ci identificăm țara doar prin America. Ne interesează America.

De ce nu se publică despre problematica pro-viață, atât de ardentă acum în State? Este un război cultural și moral de o intensitate maximă. Practic, republicanii sunt aproape 100% pro-viață, iar democrații aproape 100% pro-avort. Anul trecut, republicanii au amenințat cu blocarea bugetului doar pentru problema finanțării lanțului de clinici Planned Parenthood. Noua ambasadoare la ONU, Nikki Haley, este pro-viață și o să schimbe orientarea SUA din ultimii 16 ani, de presiune internațională pro-avort. Președintele anunță azi un nou judecător la Curtea Supremă – despre el și despre ceilalți judecători pe care probabil va trebui să îi numească, președintele a spus că vor fi pro-viață și vor anula decizia Roe v. Wade din 1973, care obliga toate statele să legifereze avortul la cerere. Având în vedere că SUA a dat tonul în spațiul capitalist la legalizarea avortului, o astfel de retroversie poate fi la fel de epocală, precum cea din 1973.

De ce nu se scrie/distribuie pe FB – acolo unde discutăm atâtea probleme actuale?

Știu enorm de multe persoane cu convingeri pro-viață. Aproape niciuna nu scrie public, dacă e persoană publică, sau nu distribuie, dacă e om obișnuit. De știut, știu știrile, pot scrie despre ele, s-ar bucura să vorbească despre ele. De ce tac?

De TEAMĂ. „Ce vor zice despre mine prietenii care nu sunt pro-viață? Că au un prieten înapoiat, retrograd, comunist, din Evul mediu, anti-femeie, anti-civilizație, anti-love”.

Îi înțeleg. Când ești pro-viață într-o societate dominată de mentalitatea pro-avort, sentimentul „rățușca cea urâtă” e greu de purtat.

Ce nu știu ei este că, inclusiv dintre cunoscuții din viață sau din spațiul virtual, sunt mulți pro-viață și sunt și mai mulți interesați de problematica pro-viață. Dacă ar depăși frica, ar vedea că nu sunt deloc singuri. Că pentru mulți alții e normal să vadă în copilul nenăscut o persoană care are nevoie de protecție și în mama în criză de sarcină o femeie care are nevoie de sprijin. Că e normal în momentele grele să ne sprijinim unii pe alții.

Că atunci când o casă ia foc, e normal să chemăm pompierii și să ajutăm, dacă putem, și nu e firesc să aruncăm grenade înăuntru să moară cei din casă, că oricum o să fie probleme cu casa, cu sănătatea lor, cu rudele traumatizate de afară etc.

Și iată ce ne împiedică frica să cunoaștem ca persoane și să recunoaștem la nivel de societate:

Că procentul avorturilor în situații de viol (0,3%), incest (0,03%), viața mamei (0,1%), sănătatea mamei (0,8%), sănătatea copilului (0,5%) este în total de 1,73%, iar procentul avorturilor la cerere este de 98,27% (statistica este din SUA). În acest uriaș procent de avorturi la cerere se cumulează lipsa de sprijin din afară.

Că 64% dintre femeile care fac avort se simt presate să facă asta.

Că rata sinuciderilor în rândul femeilor care au făcut avort este de 6 ori mai mare.

Că 65–85% dintre femeile care fac avort ar fi născut copilul dacă aveau sprijinul UNUI SINGUR BĂRBAT.

Că URSS sub Lenin și apoi Germania sub Hitler au legalizat pentru primele dăți în lume avortul.

Că în România persistă mitul că avortul este un semn de capitalism, deși avortul a fost legalizat de regimul comunist prin Decretul 463/1957.

Că prin Decretul 770/1 octombrie 1966 a fost restricționat avortul din motive de scădere a forței de muncă, nu pentru că regimul comunist ar fi fost pro-viață. În 1965, anul anterior restricționării, au fost 1.115.000 copii avortați și 278.362 copii născuți vii; în acest an România a avut cea mai mare rată a avorturilor la 1.000 de femei înregistrată vreodată pe plan mondial: 252 avorturi/1.000 femei.

Că după restricționarea avortului în 1966, în perioada 1967–1989 s-au făcut 7.298.402 avorturi LEGALE, înregistrate în spitalele de stat.

Că în perioada comunistă un doctor ginecolog nu avea dreptul să refuze să facă avort, pe motiv de libertate de conștiință. Din acest motiv, au existat ginecologi care au plecat din țară.

Că în România numărul avorturilor chirurgicale înregistrate în spitalele de stat în perioada 1958 – iunie 2016 este 22.743.390 (nu se poate face statistica câte sunt la cerere), la o populație de 19.760.000 persoane, la 1 ianuarie 2016.

Că în topul statelor lumii în ceea ce privește raportul număr de avorturi/populație actuală, România este pe locul doi.

Că dintre primele 25 de state în ceea ce privește raportul număr de avorturi/populație actuală, 23 sunt foste comuniste.

Că în România nu se știe, de fapt, numărul real al avorturilor, deoarece clinicile private nu raportează numărul avorturilor către sistemul statistic. Nu știe nimeni nici câte avorturi medicamentoase se fac. Nu știe nimeni câte avorturi se fac de către milioanele de românii plecați la muncă în străinătate. Probabil numărul real al avorturilor românilor este dublu decât statistica oficială.

Că în România termenul de „criză de sarcină” este cam la fel de înțeles și ne preocupă cam tot atât cât înțelegem și ne preocupă criza politică actuală din Ghana.

Că în România nu există nici măcar câte degete sunt la mâini centre de sprijin serioase, la care să poată apela o femeie în criză de sarcină care dorește să fie ajutată să păstreze copilul. (În SUA sunt circa 2.800 de centre de sprijin în criza de sarcină, de aproape patru ori mai multe decât cele circa 730 de spitale și clinici care fac avorturi chirurgicale și medicamentoase).

Că în România cel mai întâlnită cauză a avortului este faptul că tatăl copilului nu vrea să își asume copilul și o părăsește pe mamă/îi dă bani de avort/o amenință – aici nu am sursă academică, ci o spun din experiența discuțiilor cu sute de femei care au făcut avort sau care au fost în situația de a face și nu au făcut.

Că în niciun război declarat sau în genocidul comunist România nu a pierdut potențialul pe care l-a pierdut prin cel puțin 22.743.390 de copiii avortați.

Că în România, femeile prea tinere, prea bătrâne, prea intelectuale, prea corporatiste, prea sărace, prea abuzate, prea cu mulți copii, prea bolnave sunt considerate înapoiate dacă nu fac avort având în vedere situația lor.

Că în România, ideea de adopție ca alternativă la avort sună precum limba chineză – atât la nivel individual, cât și la nivel de stat, stat care interzice explicit posibilitatea încredințării spre adopție imediat după naștere, în cazul în care mama nu își poate crește copilul.

Că în România, soluțiile de tip baby box, legale în SUA, Elveția, Cehia, Ungaria, Italia, Austria, Letonia, Belgia, Olanda, Vatican, Canada, Africa etc. ca opțiune în locul pruncuciderii sau abandonului copiilor nenăscuți, sună tot ca limba chineză.

Apropo de limba chineză, nu o iau în râs, cultura chineză este una dintre marile culturii ale lumii – dar știți că în China există politica copilului unic și au loc avorturi forțate și sterilizări forțate în mod curent, iar cine vrea mai mult de 1 copil, 2 în unele condiții, trebuie să plătească amenzi exorbitante?

Ca o concluzie, în majoritatea ei, societății românești NU ÎI PASĂ de femeile în criză de sarcină și de protejarea vieții copiilor nenăscuți, iar cei cărora le pasă TAC DE FRICĂ. Dacă am ști că nu ne pasă, poate ne-am gândi dacă e cazul să ne pese. Dacă am ști că suntem fricoși, poate ne-am gândi că putem fi și curajoși.

Știți, e foarte bine documentată istoria legalizării avortului în SUA. O mână de oameni au avut curajul să mintă sistematic și enorm până când au răsturnat legislația care proteja viața copiilor în perioada intrauterină. Ei s-au împotrivit mentalității de atunci – dr. Bernard Nathanson spune clar că ei știau că populația se opune avortului în procent de 99%, dar mințeau că 50–60% dintre americani sunt pentru legiferarea avortului. Dacă ei au avut curaj să mintă pentru a face un rău, de ce noi nu avem curaj să spunem adevărul pentru a face un bine?

Măcar din motivul că pentru fiecare dintre noi cineva a ales viața – din numărul de avorturi cred că vă dați seama că toți suntem supraviețuitori ai avortului, cam jumătate dintre noi nereușind să vadă lumina zilei vii.