Foto: San Diego Union Tribute

de Maria Juravle

Izidor Ruckel, autorul cărţii „Abandonat pe viaţă”, şi-a spus povestea la Summitul ARFO.

Izidor Ruckel: Bună ziua!

M-am născut de fapt aici, în România, dar am fost lăsat într-un orfelinat în Sighetul Marmaţiei, când aveam 11 ani. După asta, am fost adoptat de o familie americană în 1991.

Cred că e important să realizăm că orfelinatele au existat timp de secole. De fapt, ele datează încă de pe vremea Imperiului Roman, când un grup din clasa mijlocie a început să se plângă autorităţilor că trebuie să se facă ceva cu copiii abandonaţi pe străzi. Şi asta au făcut. Au creat instituţii în speranţa că vor fi locuri potrivite pentru dezvoltarea şi reuşita copiilor. Dar, după cum observăm, în zilele noastre, aceste instituţii au o reputaţie destul de proastă.

După ce am fost adoptat, am crezut chiar că viaţa mea va fi mai uşoară, acum că am o familie şi o casă în care să locuiesc. Dar uram America, îmi uram familia adoptivă. Nu eram obişnuit să fiu într-un mediu familial şi cu siguranţă nu mi-a fost uşor să locuiesc în afara unui orfelinat. Pentru următorii 6 ani m-am frământat foarte mult. Supărarea mea se transformase în mânie. Eram obişnuit să fiu mutat dintr-un loc în altul din dorinţa de a fi stabil. Uneori mă întrebam de ce am fost adoptat. De ce sunt atât de supărat, de ce îmi vărs mânia pe alţii?

Uneori, trebuie să se întâmple ceva adânc în inima ta ca să înţelegi care e de fapt problema. Iată care este modul în care eu am găsit vindecarea. Printr-un prieten apropiat am aflat de accidentul părinţilor adoptivi. Şi am răspuns: „Nu îmi pasă! Nu e problema mea, nu e familia mea!” E destul de crud să zici asta cuiva. Acesta era exteriorul meu. Asta voiam să vadă prietenii mei. Dar când am auzit vestea aceasta, mă simţeam chiar foarte rău. Mi s-a întors stomacul pe dos, am crezut că îi voi pierde. În acele momente am căutat să găsesc pacea mea.

Am hotărât să merg la ei acasă să încerc să îmi rezolv problemele, în relaţia cu ei. Cu speranţa că nu era prea târziu. Când am ajuns la casa lor, am bătut şi tata a deschis uşa şi am întrebat dacă pot intra. Inima îmi bătea nebuneşte. Mă temeam că voi fi respins. După tot ceea ce făcusem, meritam. Motivul pentru care eram aşa furios pe familia mea nu era pentru că făcuseră ceva, ci pentru că fiind atât de obişnuit să trăiesc într-o instituţie, mintea mea nu se putea acomoda la ideea de familie, de casă. Eram disperat. Voiam să cunosc familia din România.

În timp, dorinţa mea a devenit realitate. Televiziunea ABC NEWS 22 a răspuns la o scrisoare pe care le-am trimis-o şi m-au readus în România după 10 ani. Mi-au acoperit toate cheltuielile, dar în schimb au vrut să difuzeze povestea mea. Am stat în România o lună şi când m-am întors în America, am realizat „O, Doamne! Am o familie în America! Care chiar e familia mea!”

Viaţa e mai mult decât ştiam. Viaţa e mai mult decât întoarcerea la viaţa din orfelinat şi din România. Vedeţi, pentru a putea realiza ceea ce aveam, a fost nevoie de un accident de maşină ca eu să mă pot trezi. După aceea, nu mi-am mai pus niciodată problema aşa. Am urmărit emisiunea despre mine în 2001. Voiam să fac ceva să ajut alţi orfani, rămaşi în sistem. Am început să ţin discursuri publice, în speranţa că oamenii vor fi receptivi la adopţie, la donaţii şi ajutoare către instituţiile cu orfani.

Am ajuns chiar să scriu o autobiografie intitulată „Abandonat pe viaţă” Dacă ştie cineva de ce a fost intitulată aşa, vă rog să ridicaţi mâna. Pentru că majoritatea copiilor lăsaţi în orfelinate, au fost abandonaţi pe viaţă. Timp de 6 ani, cât am pledat pentru această cauză, ca cineva care trăise experienţe de acest fel, iată concluziile: Instituţiile nu sunt soluţia nu doar pentru copii, ci pentru orice fiinţă umană. Instituţiile sunt binecunoscute pentru abuz, pentru negrijă, traume, tulburări de ataşament… etc.

Când părinţii încep să adopte copii orfani, ei încep să realizeze cât de traumatizaţi sunt aceşti copii şi chiar se miră. „Cum voi putea eu ca părinte să ajut copilul să depăşească aceste traume şi să reuşească în viaţă?”, gândesc ei. Nu lăsaţi asta să vă descurajeze de la a adopta! Răsplata este mare, iar lucrurile nu se încheie aici!

Iată o întrebare pe care oamenii şi-o pun de obicei: Cum poate fi posibil ca un copil adoptat de 2 ani să întâmpine dificultăţi în a se adapta, când, de fapt, are o memorie foarte fragedă şi nu e posibil să îşi amintească prea mare lucru? Să aruncăm o privire. Perioada 6 luni – 3 ani e perioada cea mai critică, pentru că atunci creierul începe să crească şi să se dezvolte. Dar când un copil este abandonat şi neglijat şi creierul nu este stimulat, creierul se atrofiază. Copiii ajung într-o stare vegetativă. Aşteaptă cumva ca moartea să se apropie de ei şi să-i şteargă de pe faţa Pământului.

Pentru că niciun copil de pe lumea asta, vreodată, nu trebuie să plătească preţul pentru greşelile altcuiva şi să fie condamnat la o viaţă de suferinţă. Când copiii orfani sunt adoptaţi, trec printr-o traumă.

Iată câteva etape mai comune: furia – au ţinut-o atât de mult în inima lor, încât ajung să explodeze. Explozie se transformă în mânie. Se întmplă foarte des ca această mânie să fie îndreptată spre părinţii adoptivi. A doua, întrebările – De unde vin? De ce au fost adoptaţi, care e povestea lor? Cea de-a treia este respingerea. Când încep să se adapteze, încep să te respingă. Îţi vor spune lucruri rele, pentru că vor încerca să te testeze mereu. Dar modul în care le vei răspunde, le va schimba viaţa şi le va da speranţa că există oameni cărora le pasă de ei, nu doar instituţiilor din care provin.

Eu văd lucrurile aşa: Vă amintiţi când Iisus a fost bătut şi obligat să-şi ducă Crucea la locul Răstignirii? Lucrul acesta a avut loc într-un interval scurt de timp. Dar observaţi lucrurile pe care le-a schimbat pentru atâtea generaţii. Pentru că El a împărţit DRAGOSTE! Şi har. Şi datorită acestora, priviţi lumea de azi! E aceeaşi poveste. Oferi dragoste, oferi har şi ei vor depăşi frământările lor. Din păcate, răsplata nu se vede când ţi-ai dori. Dar vine la timpul potrivit. Atâta timp cât nu renunţi, ei vor învăţa şi se vor dezvolta. Eu sunt un astfel de exemplu.

Poate aţi văzut picioarele mele… Aici în România am fost infectat cu poliomielită. Nu m-am născut aşa. Eram foarte ruşinat să umblu aşa, pentru că România desconsideră copiii orfani şi cu dizabilităţi. Uneori, chiar şi astăzi mă simt incomodat. Mi-aş dori să fiu normal. Dar noi nu primim ceea ce vrem în viaţă. Şi uneori sunt atât de mulţumit de modul în care sunt! Şi câteodată, atât de mulţi oameni cu handicap se folosesc de handicapul lor ca o scuză. Uneori, trebuie să vedem partea frumoasă a lucrurilor, să fim recunoscători că suntem în viaţă. Pentru aceia care vreţi să ştiţi mai multe despre activitatea mea, mă puteţi aborda după întâlnire, ori îmi puteţi verifica site-ul, izidorruckel.com Momentan, lucrez la un ONG ca mentor şi mai fac şi alte câteva lucruri pe lângă asta.

Iubesc România! Nu România mi-a distrus viaţa. Oamenii au făcut asta. Uneori sper să pot să trăiesc în România!”

În perioada 27-29 octombrie s-a desfăşurat cea de-a treia ediţie a Summitului naţional organizat de Alianţa România fără Orfani (ARFO) în Bucureşti la Crystal Palace Ballrooms.

Evenimentul a reunit peste 500 de participanţi: părinți adoptivi, asistenți maternali și sociali, copii adoptaţi sau aflaţi în plasament, lucrători în ONG-uri, angajați şi directori ai DGASPC, clerici, parlamentari.

Alianţa România fără Orfani vizează mobilizarea întregii societăţi pentru ca fiecare copil să beneficieze de o familie, acţiunile concrete desfășurându-se în cadrul celor 30 de ONG-uri care fac parte din alianţă. ARFO 2016 îşi doreşte să inspire, să încurajeze şi să instruiască persoanele care lucrează cu copiii aflaţi în dificultate din România.