Sursă foto: paulaherlo.ro

de Maria Juravle

Paula Herlo, jurnalista datorită căreia a fost modificată Legea Adopţiei în 2011, s-a numărat printre vorbitorii de la Summitul ARFO 2016.

Paula Herlo: Acum 2 ani lucram la o investigaţie legată de persoanele cu dizabilităţi, fără familie, închise în centre de aşa-zisă recuperare.

Făceam o investigaţie cu camera ascunsă. Am dat peste altcineva. Am intrat în aceste centre. Eram într-una din zile undeva în sudul ţării. După ce am filmat într-una dintre zile într-un centru de recuperare, am ajuns întâmplător, la invitaţia şefului de centru, într-o casă de tip familial. Şi, acolo a început pentru mine… De atunci mă gândesc ce aş putea să schimb de fapt în sistem.

Eram în acea casă şi şeful de centru mi-a spus „Aici sunt 12 copii, dar 7 sunt în vacanţă, avem doar 5, şi o să-i cunoşti când vor coborî la masă.”

Au coborât la masă şi aşa am văzut 3 fraţi de etnie romă, un băieţel de vreo 10 ani şi încă un copil mai mic şi şeful de cetru de faţă cu ei a început să-mi povestească: „Uitaţi-vă, ăsta, acuma mi l-au adus părinţii, asistenţii maternali, are 10 ani, nu ştiu ce să fac cu el că e şi cam prost aşa, şi nu prea ştim ce să facem cu el.”

Copilul, în momentul în care a auzit de asistenţii maternali, a început să plângă şi să spună că îi e dor de mami şi de tati. Eu încercam să îl opresc pe şeful de centru, să nu mai povestească de faţă cu ei, dar şeful de centru în continuare povestea că l-au adus, că doamna a ieşit la pensie, că avea probleme cu banii…

Atunci am spus că dacă banii sunt o problemă, eu pot să ajut, să încurajăm, să susţinem asistenţii maternali, dacă sunt persoane de ataşament, să îl ia în continuare şi să aibă grijă de el. „Ah, nu… doamnă, de fapt nici asistenţii nu-l mai vor.”

Toată discuţia era de faţă cu copilul. L-am rugat să nu mai povestească de faţă cu copilul, chemându-l pe hol, pentru că nu e ok.

Când ne-am întors în casă, unul dintre cei 3 copii era cu capul pe masă şi plângea şi a putut doar să spună că îi e dor de mama. Tot şeful de centru a spus că au fost luaţi din familie în regim de urgenţă pentru că părinţii sunt alcoolici şi pentru că au fost puşi în pericol, că unul dintre fraţi a fost dus la spital şi totuşi, băiatul mare spunea că îi e dor de mama lui.

Şeful de centru a continuat: „Ţi-aminteşti când a venit aici în vizită?” El nu a răspuns nimic, sora lui a zis „Da.” „Ţi-aminteşti că era beată?” Băiatul cel mare n-a zis nimic, sora lui a zis „Da.”

Atunci eu i-am spus şefului de centru că mama lui, aşa cum e, este mama lui, pe care el o iubeşte şi că, indiferent ce-i va spune despre ea, este mama lui şi că îl rog să termine cu povestea.

L-am luat pe băiatul cel mare deoparte şi i-am spus că cumva Dumnezeu va aranja lucrurile şi că ei vor fi din nou împreună, dar până când Dumnezeu va aşeza lucrurile, cred că autoritaţile statului erau obligate să ajute această mama să rămână cu copiii ei. Aşa cum era ea.

S-o ia pe mamă, s-o interneze într-un centru de dezintoxicare şi mai apoi s-o ducă lângă copiii ei care plâng de dorul ei. Nu să-i ducă pe copii într-o casă în care nu primeau nimic din ceea ce aveau ei nevoie. Pentru că persoana cea mai dragă a acelui copil care plângea cu capul pe masă era mama lui, nu domnul cu mustaţă responsabil cu centrul, nici domna care-i punea de mâncare în farfurie, care rareori zâmbea pentru că la rândul ei avea foarte multe griji. Nu.

Mama lui era aceea, aşa cum era ea, dar pe care statul român niciodată n-a luat-o în calcul ca fiind bună să-şi crească copiii. A preferat să dizloce nişte copii de lângă mama lor şi copiii ăştia nu-şi iubeau mama degeaba, şi să-i ducă într-un centru, privându-i şi pe unii şi pe alţii de dragostea lor.

Sistemul de adopţii în România nu funcţionează încă. De aceea asistăm la poveşti de genul acesta. Încă avem la noi asistenţi maternali, nu sunt acele familii de tranzit depre care vorbeşte legea. Asistenţii maternali sunt aceia care, atunci când ies la pensie sau când nu mai au bani, sau când stabilesc că nu mai vor, iau copilul pe care l-au crescut de la câteva luni şi la 10, 11, 12 ani îl duc într-un centru. Copilul acela le-a spus „mamă” şi „tată” până la 12 ani. Ce se întâmplă cu acel copil? E consiliat de vreun psiholog? Nu! Înţelege copilul acela ce i se întâmplă? De ce este el într-o casă de tip familial? Nu!

O să vreau să o cunoaşteţi pe Rodica. Pornind de la poveştile pe care vi le-am spus şi de la povestea Rodicăi, să vedem care de fapt sunt problemele în sistem şi de ce aceşti copii sunt condamnaţi.

Rodica e mare acum, n-a fost adoptată, dar este unul dintre ambasadorii acestei cauze. Rodica a fost şi la asistenţi maternali, care la un moment dat n-au mai vrut-o, la 2 familii de asistenţi şi într-o zi a ajuns în această casă.

Întrebarea este: De ce ajung aceşti copii să trăiască aceste drame? Pentru că, deşi Legea spune că: un copil abandonat în Maternitate trebuie să intre sub o formă de protecţie în 5 zile.

Eu personal, am privit copii, în maternităţile din România, care ajunseseră să împlinească un an într-un salon de spital. La întrebarea „de ce?” răspunsul a fost „Pentru că nu avem asistenţi maternali care să-i preia şi Legea ne interzice să-i ducem într-un centru. Aşa că-i ţinem aici în spital şi nu au nici un fel de statut. Sunt pacienţi, deşi nu sunt bolnavi.”

Şi atunci m-am gândit că asta este prima problemă. Problema mare a Sistemului de asistenţă maternală. Este subdimensionat. După ce li s-au redus salariile, o treime din ei au plecat din sistem. Cei care au rămas, au fost încărcaţi cu încă un copil, sau doi în plus. Asistenţii maternali ar trebui să fie familia de tranzit până când copiii ajung într-o familie.

Problema e, că din cauza unei legi restrictive, copii erau declaraţi adoptabili la vârste mai mari. Românii nu-şi doresc copii de vârste mari. Ei îşi doresc copii mici. Şi uite cum s-a creat acest cerc vicios, în care copilul era declarat adoptabil târziu, el rămânea în familia asistentului maternal până când asistentul maternal decidea dacă-l duce spre maturitate sau nu.

În continuare se întâmplă asta în România şi-aş vrea ca discuţia noastă din această dimineaţă să se îndrepte spre acest segment de copii, care după ce au fost crescuţi în familii de asistenţi maternali ajung în centre fără să-i consilieze nimeni, sau acei copii care au fost luaţi din familie în regim de urgenţă şi duşi în centre, fără ca cineva să caute soluţii ca să rămână lângă părinţii lor.

Cred că întoarcerea sau aducerea unui copil într-un centru, ar trebui să fie ultima soluţie. Dacă asistentul maternal nu mai poate să-l crească pentru că nu are bani, cred că este de datoria managerului de caz să caute soluţii să ajute şi să susţină asistenţii maternali să ducă mai departe copilul până la maturitate. După părerea mea, ADOPŢIA înseamnă dragoste şi vă sunt recunoscătoare tuturor celor care aţi dat o şansă acestor copii.

În perioada 27-29 octombrie s-a desfăşurat cea de-a treia ediţie a Summitului naţional organizat de Alianţa România fără Orfani (ARFO) în Bucureşti la Crystal Palace Ballrooms.

Evenimentul a reunit peste 500 de participanţi: părinți adoptivi, asistenți maternali și sociali, copii adoptaţi sau aflaţi în plasament, lucrători în ONG-uri, angajați şi directori ai DGASPC, clerici, parlamentari.

Alianţa România fără Orfani vizează mobilizarea întregii societăţi pentru ca fiecare copil să beneficieze de o familie, acţiunile concrete au loc în cadrul celor 30 de ONG-uri care fac parte din alianţă. ARFO 2016 îşi doreşte să inspire, să încurajeze şi să instruiască persoanele care lucrează cu copiii aflaţi în dificultate din România.