Brândușa Armanca, Revista 22
Dincolo de misiunea culturală pe care și-au asumat-o, jurnaliștii de expresie română din Ungaria au de înfruntat și condițiile generale ale deteriorării libertății presei.
Fiecare întâlnire cu jurnaliștii comunității românești din Ungaria confirmă excepționala lor strădanie de a nu dezerta, de a nu părăsi baricada identității românești și profesia însăși, în vremuri tulburi și condiții dificile de supraviețuire. La numărătoare aproape că ajung degetele de la o mână: doi oameni la Foaia românească, doi la emisiunea în limba română de laRadio Kossuth și doi la MTV.
Comunitatea așezată în jurul orașelor Szeghedin și Jula, cu o extensie în capitală, a scăzut numeric, iar căsătoriile mixte au stimulat pierderea limbii române încă din familie. Profesorul Cornel Munteanu, autor al unor lucrări relevante despre presa și literatura românilor din Ungaria, atrăgea atenția că peste 50 de ani se va ști doar din cărți că a existat presă de limbă română pe aceste meleaguri. Totuși, publicațiile și emisiunile dedicate românilor continuă, cu finanțări greoaie de la Departamentul pentru relația cu românii de pretutindeni al Ministerului Afacerilor Externe din România și de la statul ungar.
În 15 ianuarie 2016, Foaia românească a împlinit 65 de ani, longevitate fabuloasă, despre care Eva Iova-Șimon, redactor-șef și sufletul revistei, spunea că este „o adevărată minune“, la întâlnirea cu universitarii participanți la conferința internațională Mass-media în post-comunism. Moștenire, evoluție, tendințe, organizată de Universitatea din Oradea.
„Ziua de naștere a Foii românești, 15 ianuarie, ne amintește la fiecare început de an de acest drept al nostru, al românilor din Ungaria, de a citi și a ne informa în limba română, dar și de strânsa noastră legătură cu cultura românească… Mulțumim, domnule Eminescu!“, sublinia editorialul aniversar. Săptâmânalul ține stindardul românismului fără să blameze majoritatea, dar mizând, mai cu seamă în ultimele decenii, pe adevăr și spirit critic. Apariția în anul 2000 a unei publicații paralele de limbă română, Cronica, a produs înjumătățirea sumei alocate de statul ungar, relevând fracturile din comunitate.
Noile tehnologii au facilitat difuzarea presei, a emisiunilor de radio și televiziune, iar asta înseamnă deschidere, însă, paradoxal, comunitatea continuă să rămână întoarsă spre ea însăși. „Am încercat să difuzăm în programul nostru emisiuni de tip magazin realizate profesionist la Radio România, despre subiecte interesante din țară și din lume. N-am avut prea mult succes. Comunitatea își dorește subiecte din și despre ea“, ne-a declarat Iulia Kaupert, jurnalistă laKossuth Radio.
Dincolo de misiunea culturală pe care și-au asumat-o, jurnaliștii de expresie română au de înfruntat și condițiile generale ale deteriorării libertății presei: „Ne cântărim fiecare cuvânt de frică să nu deranjăm prea mult“, scria Eva Iova-Șimon în editorialul din 14 octombrie 2016.
Ceea ce trebuie remarcat, ca un fenomen media specific, este transformarea jurnaliștilor în promotori culturali, în conștiințe și voci ale comunității. Ei au devenit, prin forța împrejurărilor, atât cronicari ai clipei, ai prezentului, cât și cronicarii vremurilor trecute, în măsura în care tot ei, împreună cu câțiva profesori și cercetători grupați în jurul catedrei de română a Universității din Szeghedin sau în jurul puținelor instituții culturale proprii, recuperează istoria, resuscită memoria locului. Cu fonduri și efective diminuate, cu ore de emisie restrânse, ei au rămas neclintiți.
Iată de ce trebuie elogiați Eva Iova-Șimon și Anca Butar de la Foaia românească, Iulia Kaupert și Adam Bauer, realizatorii emisiunii O voce românească de la Kossuth Radio, Tiberiu Boca și Ștefan Cârsta de la televiziunea ungară, unde realizează emisiunea Ecranul nostru.
Sursă: Revista 22